● Alexandru Petria, Zilele mele cu Renata, Editura Tritonic, 2010

Zilele mele cu Renata ar putea avea mai toate calităţile unui roman pornografic. În primul rînd, n-are intrigă, numai situaţii. 

Protagonistul, pe nume Marius, face sex (o vreme, nişte zile – de unde şi titlul) cu Renata „Fese Crispate“, o ţigancă măritată şi mamă a doi copii, dar şi cu iubitele celor doi prieteni ai săi. În al doilea rînd, totul se întîmplă abrupt, fără nici un fel de preludiu narativ şi fără motivaţie psihologică, întrucît, cum ar zice Umberto Eco, în pornografie personajele n-au voinţă proprie, se oferă în mod automat oriunde, oricînd, în orice combinaţie: bărbaţii au la îndemînă o erecţie, iar femeile îşi desfac picioarele. Apoi, personajul masculin este viril, tupeist şi misogin. Este tot ce se vede din prestaţiile lui şi, oricum, de alte calităţi nu e nevoie. Aceasta ar fi partea de conţinut, dar şi stilistic opera lui Alexandru Petria respectă canoanele genului: frazele sînt scurte (în general enunţiative, fără propoziţii subordonate), simple (alcătuite din vocabularul cotidian), fără ambiguităţi de limbaj (tropii sînt reduşi la comparaţii, iar metaforele, cînd există, au cel mai mic grad de impertinenţă semantică). Apoi, romanul nu este întins: are cu totul 100 de pagini şi este structurat pe capitole de una-două pagini, astfel încît să poată fi citit repede şi în reprize scurte. 

Cu toate astea, romanul lui Alexandru Petria nu este cîtuşi de puţin pornografic. Din cîteva motive. Mai întîi, nu conţine sex. Scenele care trebuiau să facă sarea şi piperul cărţii nu se întind pe mai mult de două rînduri: sexul nu e descris, ci enunţat. Iată toate scenele de sex din acest porno-haiku-roman: „Mi-a luat sexul între buze“, „Îmi vîr limba în ombilic“, „Îmi tot săruta sexul“, „Vrea să-i dau limbi, îi dau“, „M-a masturbat“ şi, ultima, „I-am introdus 3 degete în anus“. În al doilea rînd, romanul evită, totuşi, clişeele pe care Nabokov le considera caracteristica principală a literaturii pornografice („pornografia este o copulaţie de clişee“). Protagonistul fiind scriitor, sînt introduse în roman articole cvasipolitice şi foarte scurte povestiri, doar unele erotice, pe care le scrie sau care îi sînt deja publicate într-o revistă numită Observator. În general, pornografia nu se complică cu astfel de artificii narative, iar dacă acceptă povestirea în povestire, textele trebuie să fie, mereu, de aceeaşi natură. Însă mai mult decît de sex, protagonistul cărţii este mai preocupat de cariera şi destinul lui de scriitor de povestiri. Se visează scriind, dar s-a blocat după prima frază atunci cînd a început un roman. „Blocaj total. Îmi reuşeau povestirile, în schimb“, crede el, a cărui concepţie despre literatură este una mediocră, de vreme ce consideră povestirile inferioare ca gen romanului: „Aveam ambiţia să scriu cel mai tare roman românesc de după 1989. Cu povestirile îmi făceam mîna.“ Prietenii lui sînt tot scriitori: unul este critic literar şi, din cînd în cînd, îi mai dă cîte un feedback la povestiri, celălalt este dramaturg. Dintre toate povestirile reproduse în roman, antologică (prin stupiditatea ei, fireşte) este confesiunea intitulată „Eu şi bateriile“, în care Eu este Dumnezeu, iar bateriile – oamenii. Începe aşa: „Unii mă numesc Dumnezeu şi m-am obişnuit aşa. Alţii îmi spun altfel şi sînt la fel de obişnuit. Şi unii şi alţii se numesc între ei oameni, e o certitudine ca răsăritul soarelui, pe cînd eu mă gîndesc la toţi ca la nişte baterii, asemănătoare celor de lanternă“. Interesant – sună replica avizată a prietenului critic literar. Singura calitate a cărţii lui Alexandru Petria este umorul involuntar.

Renata, ţiganca muncitoare în fabrică şi căsătorită cu un şofer de TIR, vorbeşte cam aşa: „Nu mă dau în vînt după lucrurile intermediate. Literatura e ca sexul cu prezervativ, nu e 100% viaţă.“ Despre Minerva, iubita criticului literar, spune următoarea frază: „N-a fost adepta nici să mi-o ia în gură“. Iată şi o descriere de natură: „Furtuna s-a declanşat după ce norii negri care au acoperit balta au fost parcă unşi, ca feliile de pîine, cu margarină şi s-ar fi lăsat peste ei ketchup, la înserat“. Pînă şi moartea personajelor secundare e comică, dar cel mai mult mie mi-au plăcut comparaţiile, toate dintr-un singur registru: „aveau bani cît dragoste de pisici are şoarecele“, „ai inteligenţă de bălţată românească“, „nu era decît o gîscă stupidă“, „le avea cu jena ca melcul cu viteza“, „are gîtul uscat ca un curcan înfipt pe rotisor“, „deschidea buzele ca un peşte pe mal“. Cînd registrul nu e animalier, comparaţiile sună cam aşa: „sînii ei ca două extinctoare de maşină“ sau „îi tresaltă sînii ca turnurile gemene din New York înainte de implozie“. Pe lîngă astfel de exprimări, cartea conţine şi o gamă variată de greşeli de gramatică şi de ortografie – dintre cele mai penibile („cu gîndul l-a cei care au murit“, „i-aşi fi sărutat sînii“, „m-am simţit a naibii de prost“) –, care arată o dată în plus (pe lîngă lipsa totală de discernămînt literar) că Tritonic este cel mult o tipografie, nicidecum o editură. 

Trădat de imaginaţie şi de gramatică, Alexandru Petria (apropo, ale cărui cuvinte favorite sînt „ombilic“, „a lectura“, „a conturba“ şi „a intromisiona“) este doar un pornograf mediocru care se vrea scriitor. Dacă întrebările pe care şi le pune personajul său îi aparţin şi lui, atunci ar putea avea un oarecare viitor literar: „Mă întrebam dacă am trăit destul ca să pot scrie veridic, dacă am suficientă experienţă de viaţă, dacă nu sînt prea necopt, cu coaie încă de piţigoi... Nu vroiam să ratez, să-mi iasă o balegă ca multor altor scriitori, paralelă cu viaţa...“ Pînă atunci însă, cărticica sa chiar asta este – cea mai ciudată, proastă, involuntar comică, paralelă cu viaţa şi cu literatura carte pe care am citit-o în ani. Fără însă a fi măcar interesantă în stupiditatea ei, ci doar înduioşătoare prin naivitate. „Cine stabileşte limita indecenţei? Un popă, un medic, o curvă, un politruc? Indecentă e lipsa de talent“, spune la un moment dat personajul-scriitor, şi nu pot decît să-i dau dreptate. 

De ce am citit, dar mai ales, de ce am şi recenzat cartea acestui pornograf indecent? Din cauza recomandării de pe coperta a patra, aparţinînd unui confrate de critică şi membru în jurii literare în a cărui seriozitate (încerc să) cred în continuare: „După dispariţia cenzurii şi a pudibonderiei fals-proletare, adică după 1989/ 1990, «s-a dat drumul» la sex: în viaţa reală, pe ecranele televizoarelor şi în literatură. Întrebarea care s-a pus încă de atunci şi s-a tot repetat ulterior a fost: mai este această literatură artistică, ori simplă manufactură pornografică? Citind excelenta proză a lui Alexandru Petria, veţi vedea diferenţa“. Diferenţa care se vede este însă între manufactură şi maculatură pornografică.