● Andrei Dósa, American Experience, Editura Cartea Românească, 2013. 

A doua carte de poezie a lui Andrei Dósa, după Cînd va veni ceea ce este desăvîrşit (Tracus Arte, 2011) – distinsă cu Premiul Naţional pentru Poezie „Mihai Eminescu“ –, continuă incursiunea în vîrstele formării, de data asta însă ieşind din cadrul familial şi plasîndu-se în micul mediu al celor plecaţi să muncească pentru o scurtă vreme în State. Deşi e vorba, după cum o spune şi titlul, nu atît de un caz de imigraţie, fie ea şi temporară, cît despre o experienţă de doar cîteva luni, toate semnele culturale sînt schimbate, iar alienarea intervine pe fondul geografiei metropolitane newyorkeze, care trasează propriile coordonate interioare ale distanţei şi distanţării, ale străinătăţii şi înstrăinării.

Mult mai omogen prin această temă unică (de altfel, volumul nici nu este foarte întins), American Experience comunică întrucîtva la nivelul social de mediu cu ciclul din cartea de debut, intitulat „uşa rotativă“, care vorbeşte despre alienările unei existenţe office mecanizate, „uşa rotativă“ fiind simbolul graniţei dintre două lumi. Există şi aici această marcare a graniţei de mediu social – nu o uşă rotativă, dar una batantă nenumită –, cartea deschizîndu-se chiar cu descrierea locului de muncă – mai exact, a unui restaurant unde, în timp ce partea văzută este asaltată de cohortele de turişti înfometaţi, în partea din spate se desfăşoară întregul mecanism al spălării vaselor şi curăţeniei. Poemul „A treia zi, a treia noapte – ziua care nu mai vine“ este un lung text, din care voi şi cita in extenso, care surprinde, pe alocuri, ca o tablă de materii a bucătăriei, zbaterea, oboseala şi nimicnicia angajatului la spălat vase, prins în mecanismul restabilirii ordinii şi curăţeniei printre obiectele de consum la propriu:

„mi-e frică de un nou val de clienţi / mă gîndesc să pun juma de kil de cuie la intrarea în parcare / separ tacîmurile nu mai deosebesc / linguriţele de supă de linguriţele pentru desert / cuţite înţepenite în dinţii furculiţelor / furculiţe îmbîrligate cu alte furculiţe / mi-e frică de un nou val de clienţi / japonezi europeni americani / încleştarea dinţilor sub feţele relaxate / ochii scăldaţi în lumina sepia a lumînărilor / mestecă mestecă înghite / mestecă mestecă înghite / dinţi la fel burţi japonezi europeni americani/ văd un om care loveşte două pietre una de alta / şi îmi doresc să fi rămas aşa să nu evolueze / să nu inventeze societatea de consum/ să construiască maşini să extragă petrol / de ce să fiu eu cel care alunecă înapoi la stadiul primitiv / să lovesc pietrele să cioplesc ceva diform mai diform / decît cel mai diform bolovan sculptat de forţele naturii / şi să nu uit de cîrpe şi prosoape şi şerveţele mi se strigă / dungi albastre dungi roşii dungi albe / dungi galbene de împăturit / texturi furcuţile farfurii clei / mă împiedic tăvi pahare / flăcări hote rafturi zdrăngănit / aburi / radioul uruie uzină în miniatură / cele de cină la cele de cină / prînz bol la bol colorate la colorate / albe cu albe adînci cu adînci/ plate cu plate alb alb roşu negru / rotund pătrat rece alb cald rece fierbinte / la început se aude abia perceptibil / coarte voci negru condu-mă te rog / du-mă afară nu e pentru bani / e pentru că mi-ar fi ruşine să renunţ / să mă vadă acum toţi cum renunţ / mopuri ude firele măturii lovesc călcîiul gol / du-mă te rog de aici sînt un vierme / într-un măr de fier aş vrea să-l devorez dar nu pot.“

Primul ciclu, cel care dă şi numele cărţii, completează imaginile travaliului din burta restaurantului ca un chit, cu cîteva scene de aşa-zisă viaţă privată, în care tema principală este singurătatea şi dorul de casă (locurile natele fiind căutate pe Internet cu GPS-ul), de unde şi scurtele meditaţii despre „ţara tuturor posibilităţilor“, unde „aşteptările cresc proporţional cu haosul“, un spaţiu asociat unui limb, o zonă de trecere înspre o relativă/iluzorie bunăstare cu riscul, fie şi temporar, al unei disoluţii de sine. „Ultimul party cu americani“ marchează trecerea din haosul bucătăriei restaurantului înspre o altă formă de înstrăinare, cea a socializării (anunţată şi în alte poeme prin motivele Internetului şi al bong-ului), de data aceasta provocată în contextul unei diferenţe culturale suficient de clişeizate pentru a aspira la familiaritate: „noaptea am stat lîngă foc / şi americanii ne-au arătat cum să prăjim marshmallows / ca slănina în vîrf de băţ întinzi pe biscuite / faci sendviş au început să cînte american pie / foşti cercetaţi cu porumb copt în mînă / şi tot ce puteam să facem era să vizionăm / un summer camp movie pînă cînd / ne-au desluşit feţele în întuneric / refrenul e merrily merrily merrily merrily / life is but a dream / ne-am alăturat lor iar a doua oară am cîntat cu toţii / la aproape aceeaşi intensitate / păstram o parte din aer în plămîni pentru / alimentarea senzaţiei de we don’t belong here.“

Ciclul final, „Nueva York“, oferă slide-urile ieşirii definitive din restaurant şi ale rătăcirii ca turist prin jungla metropolitană printre jazzerii din Bronx, oamenii de pe Wall Street şi fetele care fac jogging în Central Park, oferind imagini şi secvenţe cu zgîrie-norii simbol, cu Brooklin Bridge şi rîdul Hudson şi multe altele în poemul „this is not a photo opportunity“ alcătuit ca un album de instantanee urbane cu locuri, trafic, imigranţi, graffiti-uri de pe corpul urban deopotrivă fascinant şi apăsător. Dacă lungul poem final din Cînd va veni ceea ce este desăvîrşit era o fantezie livrescă, plină de referinţe din zone şi registre diferite (un poem cărtărescian cu referinţe updatate), finalul din American Experience este un colaj-omagiu ce pune cap la cap versurile favorite netraduse din poemele altora despre New York. (Şi pentru că tot veni vorba de Cărtărescu, trebuie menţionat extraordinarul lui poem din 1992, „Occidentul“, cel care închide volumul Nimic, ultimul mare poem al lui Cărtărescu, unde este surprinsă, inclusiv prin imaginile New York-ului, drama postmodernităţii tehnologiei şi consumerismului, anihilante spiritual prin opulenţa şi posibilităţile ei copleşitoare de mîntuire pe pămînt.)

Deşi e mult mai omogen decît volumul de debut, am simţit şi în American Experience aceeaşi explorare grăbită, nonintrospectivă, cu prea puţine observaţii şi momente în care suprafeţele sînt străpunse cu adevărat, şi o oarecare reţinere în a se oferi temei cu toate vulnerabilităţile percepţiei şi căutării, inclusiv a celei de limbaj. Deseori am avut impresia că Andrei Dósa vrea să păstreze o anume imagine şi un anume ton cool, scriind despre New York cumva detaşat şi pe alocuri chiar indiferent, senzaţiile de copleşire şi rătăcire fiind ori prea controlate, ori prea vagi, ori prea banale, ca şi cum s-ar fi mulţumit să fie minimalist, cînd ar fi avut oportunitatea să fie big. Cu excepţia cîtorva poeme şi a unor versuri ce pot fi numărate pe degete, Andrei Dósa nu prea-şi dă silinţa şi îndrăzneşte puţin, pare că scrie mai mult ca turist (sau din amintiri?) şi instantaneele sale, chiar şi cînd reuşesc să fie personale, nu onorează promisiunea din titlul cărţii. American Experience este o carte agreabilă, cu ilustrate americane în vers alb, dar nu e o experienţă.