A trecut de mult vremea cînd androidul era un o apariție ce semnala că avem de-a face cu un roman SF. Și, așa cum posibilul devine probabil, acesta din urmă trece dinspre literatura de anticipație înspre cea mainstream. Amintesc, dintre aparițiile recente, Mașinării ca mine, romanul plin de anxietate al lui Ian McEwan, în care scriitorul britanic imagina un trecut alternativ populat de androizi. În cazul acela, Adam devenea straniu de uman, amenințător chiar, prin acumularea de date, printr-o cunoaștere exhaustivă a literaturii și artelor plastice.

Poate părea o afirmație hazardată, însă Klara și Soarele, cel de-al optulea roman al lui Kazuo Ishiguro, este veriga lipsă dintre Să nu mă părăsești (povestea de dragoste cu clone) și Uriașul îngropat (romanul arthurian): ambele explorau pericolele unei dezvoltări tehnologice nesăbuite și, într-un viitor ambiguu, exploatau consecințele probabile ale unor premise actuale. Klara și Soarele, primul său roman publicat după primirea Premiului Nobel pentru Literatură, vine cumva să ofere un nou punct de vedere compatibil cu cele două precedente și să ofere, în mod neașteptat, ipoteza unei trilogii.

Situat într-un viitor oarecare, ale cărui condiții sumbre, deși vag conturate, sînt consecințele unor elemente familiare (poluarea) și au destul de multe în comun cu cele trăite în pandemia reală (copii izolați, obligați să învețe de la „distanță”, cu ore de socializare bine premeditate de către părinți și foarte rare), romanul lui Ishiguro pune din nou în scenă „aproape-umanul”: Klara, personajul care oferă perspectiva la persoana I, este un Prieten Artificial, un android destinat să fie însoțitorul unui copil: prima parte a narațiunii, foarte lentă în desfășurare, prezintă lumea așa cum o vede acest android al cărui unic scop (ca și al celorlalți din magazin, din cîte se înțelege) este acela de a fi ales de către un copil, pe care apoi să-l slujească cu devotament. Aici intervine primul element destabilizator introdus de Ishiguro în roman: faptul că un android este programat să se atașeze total de o persoană, de micuța Josie, în cazul de față, face ca lumea văzută prin ochii lui să fie contaminată de elementele unei stări patologice pe care noi o numim „iubire”. Josie este bolnavă, iar comportamentul straniu al celor din preajma ei, în special al Mamei, se datorează faptului că în trecutul apropiat aceștia au fost martorii morții surorii ei, ucisă probabil de aceeași boală. Faptul că vedem lumea prin ochii inocenți ai Klarei adaugă o patină de stranietate întregului roman, la care se adaugă și faptul că viziunea ei (a lor) este una diferită de a noastră, lumea fiind împărțită în pătrate și în cuburi, afectată de glitch-uri și de diverse fluctuații ale intensității viziunii. Un alt element care se adaugă stranietății este „monoteismul” Klarei: deși unicul ei scop este acela de a sluji lui Josie, fiind un android care se încarcă cu energie solară, devoțiunea ei religioasă este una arhaică – unica soluție pe care o vede pentru vindecarea lui Josie fiind sacrificiile aduse Soarelui. Naratorul romanului este un android dotat cu gîndire magică.

La fel ca și în cazul lui Să nu mă părăsești, una dintre calitățile acestui roman este tocmai lentoarea și parcimonia cu care Ishiguro detaliază această lume foarte probabilă a viitorului. De fapt, mai mult decît în romanul său cu clone, lumea din Klara și Soarele este una ce-și are trupul alcătuit din piese ale prezentului. De exemplu, aflăm pe parcursul romanului, oamenii se împart în „elevați”, adică cei îmbunătățiți genetic, probabil pentru a face față condițiilor de viață, radiațiilor etc., și cei care au refuzat (sau cărora le-a fost refuzată) această „îmbunătățire”. Deducem, iarăși, că elevația vine la pachet cu o seamă de riscuri, cum ar fi acela al îmbolnăvirii, așa că părinții se văd puși în fața unei alegeri. Aici nu e greu de înțeles unde bate Ishiguro, mai ales cînd aflăm că „elevații” sînt singurii care au acces la educație și la dotările high-class ale acestei lumi de coșmar.   

Spre deosebire de androidul lui McEwan, care este sarcastic și agresiv, Ishiguro îl dotează pe al său cu o personalitate feminină, protectoare, a cărei principală calitate este cea a observației. Klara acumulează în permanență date ce ar trebui s-o protejeze și s-o salveze pe Josie. Iar asta, pînă într-un punct, înseamnă asimilarea personalității acesteia. Este același mecanism utilizat de Ishiguro în Să nu mă părăsești: umanizarea non-umanului prin acumularea de date ce țin, în imaginarul colectiv, tocmai de această condiție unică.

Ce înseamnă să fii uman? Capacitatea de a iubi ne umanizează, ar fi unul dintre răspunsuri. OK, par a spune acești doi scriitori britanici, dar iată că iubirea poate fi învățată, printr-o acumulare de date și de atitudini. Ea poate fi mimată pînă cînd devine autentică. Ba chiar, în cazul Klarei, ea este autentică, dat fiind că implică sacrificiu de sine, dezinteres, așezarea celuilalt deasupra nevoilor personale. Vocea Klarei, destul de asemănătoare cu a lui Kathy H, din Să nu mă părăsești, prezintă aceeași combinație de inteligență și naivitate, o simplitate înșelătoare. Simplitate ce reprezintă în roman dragostea generoasă, plină de deschidere și de sacrificiu: în fond, asta e Klara și Soarele – un roman despre prietenie, despre iubire și despre păstrarea umanității în vremuri sumbre. Ca de obicei, foarte bună traducerea lui Vali Florescu.

Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor. Este autorul biografiei Caragiale. Scrisoarea pierdută, Editura Polirom 2019.