● Yu Hua, Mînia lui Mao. China de astăzi văzută prin ochii unui scriitor, traducere de Mugur Zlotea, Editura Humanitas, 2019. 

„Dintr-o societate în care politicul prima, am devenit o societate în care domnește banul, cu probleme tot mai mari de corupție, degradarea mediului și inegalitate economică. Ideologia de extremă stînga pe care o credeam dispărută a reapărut, de parcă alergăm în cerc“, formulează undeva prozatorul Yu Hua (n. 1960) un fel de laitmotiv al cărții, fiind destul de greu de înțeles cum reușește să publice astfel de cărți de non-ficțiune despre China unul dintre cei mai titrați scriitori chinezi de azi care continuă să trăiască la Beijing. Cei care i-au citit cealaltă carte, spectaculoasa, șocanta China în zece cuvinte (Humanitas, 2018), despre care am scris chiar aici anul trecut, și-au pus cu siguranță această întrebare, de vreme ce scriitorul oferă o imagine cumplită a Chinei contemporane, a capitalismului sălbatic cu aviz socialist definit prin control și cenzură, incompetență și corupție, abuzuri și represiuni.

O explicație o oferă autorul însuși în primul eseu din această carte, intitulat „Diversele fațete ale cenzurii“: există 500 de edituri și tot atîția cenzori, astfel că, de vreme ce totuși primează factorul economic, o carte respinsă își găsește, în cele din urmă, o editură care s-o publice pentru profit, iar ulterior și niște tipografii din închisori care să umple piața cu cópii-pirat. Iar dacă totuși nu are șanse de publicare în China, cartea este publicată direct în traducere în străinătate. Mulți scriitori chinezi contemporani au cărți publicate în Occident, dar nu și acasă, Yu Hua fiind doar unul dintre aceștia. De altfel, China în zece cuvinte nu există în chineză, iar volumul de față, la o primă căutare cu Google, nu apare momentan decît în italiană.

Cele aproape treizeci de eseuri și articole adunate aici au fost publicate inițial, special pentru cititorii occidentali, între anii 1999-2018, în diverse publicații prestigioase din afara Chinei, precum The New York Times (cele mai multe), International Herald Tribune, Time, Corriere della Sera, Libération, The Guardian ș.a., dar traducerea, bună, este făcută de același Mugur Zlotea direct din chineză.

Cei care s-au familiarizat, ca să mă exprim astfel, din prima lui carte cu realitățile absurde și paradoxale, stranii și violente, tragice și comice din China lui Mao (a îndoctrinării și crimei), a lui Deng Xiaoping (a creșterii economice cu orice preț) și a actualului Xi Jinping (a corupției, decalajului economic și poluării), vor găsi aici și mai multe exemple și istorii. Despre Revoluția Culturală a lui Mao, care l-a marcat pe adolescentul Yu Hua, prezent la protestele din Piața Tian’anmen, despre absurdul administrativ/legislativ („administrația provinciei Hunan a decis ca sînii femeilor care candidează pentru un post de funcționr public trebuie să fie simetrici, iar spitalele din Shenzen au creat un cod de comportament pentru asistentele medicale care trebuie să afișeze un zîmbet profesional în care «să se vadă opt dinți»“), despre propagandă și manipulare, plus corupție și abuzuri („legea și aplicarea legii sînt două chestiuni diferite“, vezi și fragmentul de mai jos), despre piața mărfurilor contrafăcute și speculațile la bursă (un afacerist a cumpărat o companie listată la bursă în domeniul creșterii găinilor și a transformat-o din pix, pentru a-i crește cota, într-o companie biofarmaceutică high-tech), despre inegalități economice majore (în a doua mare economie mondială, majoritatea populației trăiește în sărăcie, oamenii devenind nostalgici după Revoluția Culturală, cea care a provocat cea mai mare rată de sinucideri din istoria Chinei, însă doar pentru că acum „le e dor de trecutul în care toată lumea era săracă, cuvîntul «șomaj» nu exista în vocabular, iar oamenii cu adevărat bogați erau inexistenți“), despre naționalism și Internet cenzurat (postările defăimătoare la adresa țării care depășesc 500 de share-uri intră sub incidența Codului Penal) sau despre „visul chinezesc“, promovat cu ocazia unui congres de acum cîțiva ani al Partidului Comunist și definit drept „înfăptuirea renașterii mărețe a poporului chinez, manifestată concret printr-o țară prosperă și puternică, prin revitalizarea națională, bunăstarea și fericirea poporului, toate înfăptuite pe calea socialismului cu caracteristici chinezești, prin aderarea nestrămutată la teoria socialistă cu caracteristici chinezești, prin dezvoltarea spiritului național și consolidarea forței Chinei, metoda folosită fiind implementarea unei civilizații care să integreze politica, cultura, societatea și mediul înconjurător“.

În afara celor două cărți de non-ficțiune, Editura Humanitas a tradus și două romane din opera lui Yu Hua, În viață și Cronica unui negustor de sînge. Poate e vremea și a unui volum de povestiri, genul în care acest Yu Hua, supranumit „un Hemingway chinez“, a scris și a publicat, totuși, cel mai mult. 

 

*****

Yu HUA
Mînia lui Mao (fragment) 

În China există un fenomen straniu: de multă vreme, sistemul petițiilor funcționează în paralel cu cel de justiție, de parcă sînt două șine de cale ferată.

Anul 2004 a fost singurul în care s-a anunțat public că numărul petițiilor a ajuns la zece milioane; după aceea nu s-a mai spus nimic despre asta. Victimele corupției și ale injustiției nu mai cred în sistemul juridic și visează să apară un oficial cinstit care să le facă dreptate. Birouri pentru primirea petițiilor există la fiecare nivel administrativ, dar în ochii petiționarilor, biroul central este cel mai puțin probabil să fie corupt, așa că destinația lor finală este Beijing. Biroul Național pentru Scrisori și Vizite nu face decît să le înregistreze petiția și apoi cere administrației locului de origine al petiționarului să vină s-o ia înapoi. Cum numărul petiționarilor a tot crescut de-a lungul timpului, fenomenul a devenit o amenințare la adresa carierei funcționarilor de partid… Astfel, în ultima vreme se încearcă împiedicarea petiționarilor să părăsească zonele de origine sau închiderea lor în centre de detenție private.

După ce legislația chineză a devenit aproape perfectă pe hîrtie, au fost destule voci care au cerut eliminarea sistemului petițiilor. Din moment ce guvernul repeta la nesfîrșit că sîntem un stat de drept, nu era cazul să existe un sistem care intra în contradicție cu cel juridic. Dar guvernul firește că nu a interzis petițiile, pentru că probabil guvernanții înșiși n-au încredere totală în lege. Pe de altă parte, este foarte important ca guvernul să le mai dea petiționarilor o fărîmă de speranță, să lase victimele nedreptății să mai viseze puțin. În caz contrar, cine știe la ce acte supreme mai pot recurge?

Odată cu acutizarea problemelor sociale și creșterea numărul de incidente de masă, a apărut și menținerea stabilității. Inițial sistemul juridic și cel al petițiilor funcționau în paralel; acum a apărut triunghiul lege-petiție-stabilitate. Petiția pare un mod grațios de confruntare cu legea; menținerea stabilității este violentă. Dacă vedem legea ca pe o foaie de hîrtie, petiția este ca și cum ai trece pe spatele ei tot felul de clauze; menținerea stabilității constă în ruperea foii de hîrtie în piața publică…

Menținerea stabilității dă o motivație aparent justă încălcării drepturilor legale ale cetățenilor de către funcționari. Administrația de la orice nivel repetă obsedant că „menținerea stabilității este mai presus de orice“, dar în acest „orice“ au inclus și legea… Incidentele de la Wukan din 2011 au dezvăluit relația anormală dintre lege, petiție și stabilitate. Confruntarea dintre țărani și administrația regiunii Guangdong, provocate de abuzurile în gestionarea terenurilor agricole, a fost de fapt confruntarea dintre petiție și stabilitate, legea fiind în plus.