„Alooo, vă rog io, daţi şi voi muzica un pic mai încet că mîine am restanţă, am de-nvăţat toată noaptea“, am urlat de la geamul camerei mele (stăteam la parter) spre casa din colţul străzii, la vreo 20 de metri distanţă. Acolo locuia familia Şilei. Fi-su, Cristi, îşi boteza copilul. Petrecerea era una de tip monstru, cu proto-manelele de rigoare: „În staţie la Lizeanu“ şi „Cenuşăreasa“ (le mai ţineţi minte?). Restanţa mea era la Rezistenţa Materialelor. Urlasem spre ei într-o pauză între melodii, altfel nu m-ar fi auzit neam. Aud: „Să crezi tu că o să-nveţi noaptea-asta“. Drept pentru care mă pomenesc cu Cristi, Şila şi încă vreo patru, sub geam la mine, ameninţîndu-mă în fel şi chip dacă nu ies imediat din casă. Am ieşit, că de Rezistenţa Materialelor oricum n-aveam chef. M-au pus pe o pernă, în capul mesei, poziţie din care am chefuit pînă pe la 6 dimineaţa. 

Copilărisem împreună. Ei erau ţigani florari. Curaţi, bogaţi, cinstiţi şi aprigi la distracţie. Toată copilăria mea din Teiul Doamnei ieşeam în spatele blocului, la fotbal, dar nu mai încuiam, de lene, uşa de la casă. Nu ni s-a întîmplat niciodată să ne calce vreun hoţ. De cîteva ori am fost în casă la ei. Covoare groase de o palmă, curăţenie lună, mobile grele cu sculpturi (specialitatea Pipera, gama de lux). Jucam fotbal împreună, jucam „faţea“, mai făceam echipă de tenis cu piciorul. Recunosc, la sportul ăsta, alt vecin, Nicu Gheară (machedon de felul lui) ne făcea arşice, dar el era profesionist, juca la Rapid, aşa că nu se pune. Pe vremea aia, Cristi Minculescu ne punea AC/DC, Iron Maiden şi Queen în boxele de la geamul lui de la etajul I, iar Cătălin Crişan, adolescent, de-abia întors din Rusia, învăţa să cînte la chitară, la el la etajul V. 

Între Cristi, băiatul Şilei, şi noi exista o graniţă: străduţa fără nume care despărţea blocurile (unde stăteam noi) de casele de pe strada Elena (unde stăteau ei). Jocurile erau la comun. Altceva, nu prea. Vorbeam cîte-n lună şi-n stele, combăteam pe terenul de fotbal sau tenis cu piciorul, dar nici prin cap nu ne-ar fi trecut să îi invităm la ceaiurile noastre. Ar fi fost imposibil să ies în oraş cu o fată de-a lor. Nici lor nu le trecea prin cap să invite în oraş o fată de-a noastră. Strada fără nume dintre blocuri şi case era „no man’s land“-ul, fîşia, terenul comun de joacă şi graniţa între noi şi ei, seara, cînd joaca se încheia. Atunci, în sesiunea de restanţe, a fost prima şi ultima oară cînd am ajuns la un chef de-al lor. Cred că pe la 1 noaptea, cînd au venit şi m-au „ridicat“, ei erau prea piliţi să mai ţină minte regula nescrisă a segregării, iar eu – prea disperat de urîţenia materiei Rezistenţa Materialelor. 

Mulţi ani mai tîrziu, cînd m-am mutat în centru, între Sfînta Vineri şi Hala Traian, am cunoscut alt fel de ţigani. Pe cei săraci, prăpădiţi, tembelizaţi de marfa din seringi pe care şi-o injectează regulat, puşi pe făcut orice şmecherie pentru un ban, violenţi la băutură, scandalagii, şmenari ieftini, gălăgioşi. Vara, nopţi la rînd, nu putem dormi din cauza manelelor difuzate din boxe de mii de waţi. O singură dată m-am răzbunat. Pe la 7 dimineaţa, după o noapte întreagă de chef al lor, am scos eu boxele pe geam şi le-am pus Mahler. Nevastă-mea, mai miloasă, m-a bătut la cap şi am schimbat cu un Ceaikovski, după care am băgat Pavarotti and Friends, în semn de iertare. Fără legătură cu episodul ăsta, casa mi-a fost spartă de două ori în trei ani, oglinzile la maşină mi-au dispărut de două ori în patru luni. I-am potolit cînd m-am dus peste ei şi le-am zis că vine poliţia să le ia amprentele. După un sfert de oră, mi-au adus oglinzile acasă. Puştani fraieri. Nu i-am pîrît la poliţie. Nu ştiu dacă am făcut bine. Poate s-ar fi învăţat minte. Sau, poate, ar fi luat-o razna de tot, în vreun centru de reeducare. 

Ăştia sînt ţiganii mei, cei pe care îi cunosc. Nu ştiu cum or fi ăia ai francezilor. Ştiu numai că, din neamul Şilei, n-a plecat nici unul în străinătate. De ce ar pleca? Au florărie bună, cu vad excelent, pe Moşilor. 

P.S. La examenul de Rezistenţa Materialelor am luat 9.

Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.

Foto: Lucian Muntean