Sînt cea mai scundă din grupa de la grădiniță, noi îi spuneam „cămin”, pentru că rămîneam acolo pînă la 6 seara, cînd ieșeau părinții de la serviciu. Nu-mi reușeam să-mi țin niciodată picioarele în poziția de balerină, cum ne învățaseră. Serbarea de 1 iunie se apropia. Trebuia să urcăm pe o scenă mare, cea de la Casa de Cultură a Sindicatelor, din oraș. Se construise pentru noi o coregrafie întreagă, în care fiecare fetiță interpreta cîte o floare și ieșea din rînd pentru a o face să strălucească. Educatoarele și o profesoară de gimnastică își puseseră în acest proiect toată energia.

„Așa, de la capăt, haideți, concentrați-vă!”, strigau ele. Și noi - viorelele, ghioceii, crizantemele – trebuia să ne facem numărul în fața clasei. Totul mi se părea greu și la fiecare ieșire la rampă simțeam că mi se oprește inima și că n-o să mai pornească niciodată. Încă n-aveam costumele. Ele urmau să fie închiriate în preziua spectacolului. De activitatea aceasta vreo cîteva săptămîni au depins toate viețile noastre mici și nesigure. Cînd mă puneam seara în pat, repetam în gînd pașii, de frică să nu mă încurc a doua zi. Și îmi doream ca, a doua zi, picioarele să mă asculte și să nu mai tremure ca două bețe amețite. N-aveam nici un chef să fac parte din grupul acela, dar nu ne întreba nimeni. Așa că tot ce mă interesa era să nu-i fac pe ai de rîs, împiedicîndu-mă.

Nu mai știu cine se ocupase de costume. Cînd a venit momentul repetiției generale, în sala mare, le aveam. Îmi intrase bine în cap că o să fiu mac, dar încă nu aveam reprezentarea florii pe care urma s-o interpretez. Două piruete cu mîinile ridicate deasupra capului, doi pași la stînga, apoi la dreapta, două aplecări spre public, pe astea le puteam spune și în vis. A venit momentul costumării. Macul meu era făcut dintr-o fustă cu tutu, roșie, și un body de aceeași culoare, cu bretele. Pe cap mi s-a pus un fel de bonețică de dantelă. Îmi plăcea, dar nu mă imaginam îmbrăcată așa. Am fost dintre copiii care n-au acceptat ușor cu ce să se îmbrace și i-am făcut mulți nervi maică-mii în copilărie și, apoi, în adolescență, pe tema asta.

Spectacolul a fost o reușită în general, dar pentru mine un dezastru. Am încurcat mișcările. „Ana, cum ai putut să strici macul?”, m-a întrebat profesoara, cînd am ieșit din scenă. N-am știut ce să-i răspund, dar lacrimile mi-am căzut pe petalele lui de material diafan și am vrut să-mi șterg complet din minte momentul acela. Atît de tare, că uitasem complet că, în viața asta am fost, cîndva, un mac, pe o scenă, alături de alte fetițe, care și-au asumat mult mai bine florile cu care au fost costumate.

Și, poate, nici nu mi-aș fi adus aminte, dacă n-aș fi primit de curînd o poză cu un mac de-o delicatețe infinită, cules de pe un cîmp îndepărtat. 

Nici de ce nu am purtat niciodată roșu nu mai știam. Acum vreo doi ani, cînd am făcut un shooting pentru coperta unei reviste, alături de alte scriitoare, m-am panicat cînd am aflat că o să ne îmbrăcăm, toate, în roșu. Cu siguranță, tot macul acela invizibil era de vină.

Credit foto: Robert Petreanu