Am urmărit, săptămîna trecută, la Constanța, în cadrul Galei Hop, concurs destinat tinerilor actori pînă în 33 de ani, mai multe evoluții (majoritatea) despre care pot spune, cel mult, folosindu-mi toată complezența socială de care sînt capabilă, că au fost „mediocre” – în fapt, un carnaval al kitschului.

Ceea ce m-a întristat foarte tare, pentru că, de mai bine de 20 de ani, Gala Hop este o șansă reală pentru tinerii actori – nu doar să se facă remarcați, dar să aducă pe scenă toată prospețimea artei, tot acel suflu al creației nepervertite de clișee, să apară în toată puritatea esenței lor creative. Nu a fost cazul. Cei mai mulți dintre concurenți păreau că sînt acolo, nu pentru bucuria artei, ci pentru a epata prin grotesc, pentru a „împușca” proverbiala notă 5.

M-a întristat și faptul că, deși au existat și cîteva vîrfuri, cu doar cîteva excepții (Roxana Fânață și trupa spectacolului Wor(l)ds in Progress), acestea nu au fost premiate – poate și din cauză că, în marea de cabotinism, acestea au fost pierdute din vedere.

Bineînțeles, neavînd patalama de om de teatru cu studii la butonieră pot vorbi doar din postura de spectator. Acel spectator, care, afundat în fotoliu, siderat cu fiecare evoluție care îi trezea toxica întrebare retorică „Dar de ce?”, în lipsă de altă emoție pe care arta teatrului ar fi trebuit să mi-o nască, mi-am lăsat gîndurile să extrapoleze nițel situația în care mă aflam.

Și, pornind de la nedumerirea în fața dorinței unora de a se face actori, cînd era evident că nu au stofă pentru așa ceva, mi s-a părut că scena din fața mea devine, la  scară redusă, scena publică a României de azi.

O scenă care abundă de actori slabi, care n-au ce căuta acolo, dar merg pe principiul „încercarea moarte n-are” – transformînd astfel șansa de a realiza ceva într-o tentativă de a-și testa norocul. N-au dicție, pe mulți nici nu-i înțelegi. N-au prestanță, dar mizează pe gesturi și glumițe de „autobază”, menite să provoace simpatie, prin rîsul de mahala. Dacă vor să fie gravi, urlă, scuipă, se zbat ca posedați de diavol. Nu reușesc să transmită nici o emoție, pentru că, de fapt, nu au nici un mesaj de transmis, dar cumva păcălesc auditoriul prin faptul că ei sînt „pe scenă”. Își ascund lipsa de talent, folosind fără jenă tot felul de măscări, pentru că știu că, la final, vor primi aplauze – pentru că „așa se face”. Dacă totuși dau rateuri majore, sînt „sărăciți”: n-a fost vina lor, săracii, ci a „temei” pe care au primit-o – această permanentă oblojire românească care nu face decît să întrețină  mediocritatea și lipsa de profesionalism.

Nu pare asta societatea în care trăim? O societate în care ne-am obișnuit atît de mult cu fușereala, încît nu ne mai dăm silința să aspirăm către valoare - căci tot nu contează. În care permitem grobianismului și imposturii să evolueze pe scenă, întreținîndu-le prin aplauze mecanice. O Românie unde talentul și munca sînt trecute cu vederea, pentru că, nu-i așa, ăi mai pestriți ne iau ochii, iar vulgaritatea e oricum mai prețuită decît bunul simț.

Deși le cunoaștem cu toții și dăm afirmativ din cap la toate cele de mai sus, lucrurile tot nu s-au schimbat. De 30 de ani. Și nici nu se vor schimba, cît timp vom continua să aplaudăm, cu entuziasm, orice non-valoare, validînd cabotinismul, ignorînd faptul că, în acest timp, talentul și profesionalismul vor renunța, pline de lehamite, își vor face bagajele și vor pleca.