De cînd mă știu m-am topit după mirosul de cafea. Pot să rezist la multe ispite, dar nu la o cană cu cafea. Nu-mi imaginez diminețile fără binecuvîntarea lichidului negru și fierbinte.

Nu știu cînd am băut prima cafea adevărată. În liceu, nesul îl frecam cu mult zahăr pînă se făcea o pastă omogenă și bej. Cafeaua din timpul facultății avea un gust sălciu și o consistență dubioasă. Filtrul de plastic era vai de capul lui, dar bolborosea cît era ziua de lungă. Ne duceam la el ca la cișmea. Habar n-am cum a rezistat, săracul, eroic cîțiva ani.

Din copilărie mi-au rămas în minte cuvîntul nechezol și zornăitul boabelor vărsate de care mai făceau rost ai mei și le măcinau la rîșnița electrică în casă. 

Cînd am ajuns la Istanbul primul meu gînd a fost să gust adevărata cafea turcească. Muream de curiozitate. Pe o tavă de aramă au venit nu niște cești, cum mă așteptam, ci niște degetare. M-am uitat la ele dezumflată. Am luat o gură nu prea mare și am ajuns la zaț. Unul gros și dens. M-am simțit frustrată. Recunosc, nici shot-urile italienești nu-mi spun mare lucru. Nu înțeleg nimic din gura aceea de ristretto. E doar o promisiune și eu am nevoie de un răgaz. Cafenelele pariziene sînt altă mîncare de pește. Café crème-ul, croissant-ul și zgîitul pe stradă mi se par combinația perfectă.

De la Istanbul mi-am cumpărat, însă, un ibric. În el fierb de atunci pulberea fină pînă se transformă într-o pastă cremoasă. Nu l-aș da pe nici un espressor din lume.

În urmă cu cîțiva ani, cînd am citit cartea lui Gheorghe Florescu, Confesiunile unui cafegiu, am dat peste numele lui Haig Keşcherian. E un fel de staroste al cafegiilor din București. L-am căutat, l-am găsit și l-am vizitat de atunci de multe ori. Am luat de la el cafea și le-am trimis-o prietenilor plecați peste mări și țări care îi duceau dorul.

Domnul Keşcherian e un personaj: un armean micuț, cu bască, are un nas coroiat și niște ochi care te scanează pînă în fundul sufletului. Am tot încercat să-l conving să facem un interviu. Dar nu se lasă. De fiecare dată cînd ne vedem îmi mai povestește cîte ceva și mă roagă să nu mă supăr pe el: „Domnișoară, știți, sînt hachițos, ca orice om bătrîn”.

L-am întrebat dacă și-a găsit vreun ucenic. Mi-a zis că are doar niște ajutoare. În ultima vreme, cînd ajung în dreptul dughenei lui de fier, trag adînc aer în piept și mă rog să-l găsesc sănătos și pe baricade.

Îmi place teribil senzația drumului de întoarcere: să mă sui în 300 cu cafeaua proaspăt măcinată în geantă. Și să aștept vreo două minute pînă cînd aroma ei se ridică deasupra capetelor noastre și îi face și pe cei mai încruntați dintre călători să zîmbească.