Ei bine, iată-mă la două săptămîni distanță de data la care voi împlini 32 de ani. Am multe lucruri pentru care trebuie să fiu mîndru. Cînd mă gîndesc la ceea ce am realizat pînă acum, primele lucruri care îmi vin în minte sînt cele pe care le dețin: cîteva credite și (deocamdată!) hainele de pe mine.Competiția. Pista de alergare. Culoare mai lungi și mai late pentru unii, mai scurte și mai subțiri pentru alții. Lucrurile pe care le „dețin“ mă încîntă cînd mă compar cu unii dintre ei. Simt că m-am distanțat, că unii nu mă mai pot ajunge. Parcă îmi place acest sentiment. Gîndul că sînt puțin mai în față decît alții, că îi voi depăși încă pe atîția, care vor rămîne într-un loc fără importanță pentru că nu mă uit în urmă niciodată. În afară de momentele în care mă compar cu ei ca să-mi hrănesc ego-ul. Atunci îi văd: unii au căzut și nu pot să se ridice pentru că nu au de ce să se sprijine, iar corpul le e prea slab sau prea obosit, unii s-au oprit și au rămas într-un loc anume, alții continuă să alerge, dar au părăsit pista, iar alții privesc „concurenții“ și atît.

Eu unde sînt? La două săptămîni distanță de data la care voi împlini 32 de ani. Competiția nu mai e pentru mine, performanța nu mă mai interesează, pista de alergare m-a plictisit, iar lucrurile pe care le am acum sînt altele: o soție căreia i se umezesc ochii cînd mă vede, o soră a cărei bunătate e atît de firească, o mamă care nu a cedat niciodată propriilor ei principii, un tată care mi-a pus în mînă cărți fără să mă oblige să le citesc, un unchi care se bucură la 52 de ani ca un copil de orice vede și cîțiva oameni pe care i-am ajutat fără să ezit și care știu asta.

Trăiesc  într-o  țară  în  care  lucrurile  progresează prea greu. În jurul meu, tinerii vorbesc la masa de lîngă mine, despre locuri pe care le-au văzut în alte țări unde vor să plece, să trăiască, să devină, să cunoască. Pentru că acolo unde trăiesc și eu, și ei, calitatea vieții pare că nu e de găsit. Și eu vreau să plec. Aici e prea multă gălăgie, iar eu am nevoie de cîțiva ani de liniște, de organizare, de coerență, de rutină într-o altă climă și într-o altă limbă, unde poate îmi voi dori din nou competiția, performanța. Nu vreau să plec din țară pentru că o urăsc, ci numai pentru că m-a plictisit și m-a înrăit. Îmi place să critic, însă aici am obosit să critic pentru că am ajuns să fac asta tot timpul.  Vreau să ies în oraș și atît. Să mă plimb și atît. Să admir luminile noaptea și culorile ziua și atît. Să deschid televizorul și atît.

Iată-mă la două săptămîni distanță de data la care voi împlini 32 de ani. Trebuie să fiu mîndru pentru atîtea lucruri, dar nu sînt. Nu sînt încă pe deplin împlinit. Pentru că nu știu încă unde mă aflu. Este bine însă că îmi pun problema, iar în mintea mea reverberează cuvinte auzite odată, demult, într-un film: „Dacă nu știi unde ești, nu dispera; dacă acesta nu este nici începutul și nici sfîrșitul, înseamnă că ești undeva între cele două!“