-sau despre moarte ca parte a vieții -

Cînd îți mor oameni apropiați devreme, foarte devreme, nu prea îți mai poți pune problema dacă după viața asta mai urmează alta. Existența ”lumii celeilalte”, a tărîmului de dincolo în care, în basmele copilăriei, Făt-Frumos mai trecea din cînd în cînd ca să aducă cîte un obiect minunat, se conturează, instinctiv, ca ceva  de la sine înțeles, fără de care nu ai mai putea să supraviețuiești.

Nici problema existenței lui Dumnezeu nu ți-o mai pui explicit. Devine, pur și simplu, o chestiune de opțiune rapidă, de supraviețuire. Desigur, nu ți-o formulezi răspicat, în minte. Instinctiv, repet, dacă s-ar formula, în astfel de momente, (în ce mă privește...) s-ar pune așa: alegi să te desparți, definitiv, de cineva fără de care simți că n-ai putea merge mai departe (precum tatăl tău...), sau optezi să fii alături de el, atît cît se poate?

Repet, dilemele astea nu le formulezi explicit. E un proces tacit, care se defășoară în mintea ta, în momentele importante. Nu e musai să ai parte de o tragedie ca să se întîmple astfel: atunci, doar, lucrurile se petrec mai pregnant, mai tranșant. Poți să faci opțiunea asta pur și simplu în viața de toate zilele: sînt momente, nenumărate, din cele cotidiene, dar ambigue, în care te simți pierdut și habar nu ai ce hotărîre să iei.

Sau, mai bine-zis, orice hotărîre ai lua, nu e bine, problema pe care o ai de rezolvat nu se rezolvă...Orice decizie ai lua, riști să aluneci pe o pantă cu grea întoarcere, care nu știi nici măcar dacă te va duce în Țara Minunilor...În situații din astea, cînd viața ta se întrevede ca o mînă proastă la poker, nu poți – dacă gîndești ca mine -  decît să te lași în mîna altcuiva. Altcuiva care poate face și desface lucrurile mai bine decît tine, care poate alege calea cea mai puțin nefastă, atît pentru tine, cît și pentru alții...Care nu poate fi decît dincolo de limitele omenești, transcendent...

Desigur, raționamentul de mai sus (dacă poate fi numit așa...) e subiectiv, personal, îmi aparține, și nu are valoare de generalizare. El mai poate aparține celor care împărtășesc acest fel de gîndire să-i zicem mitică, poetică, habar n-am cum. Și aici nu mă refer la persoane docte, cu vaste cunoștințe teologice. Ci la oameni obișnuiți, care aleg, instinctiv, acest mod aparent simplu de a ”rezolva” chestiuni nerezolvabile. Un mod mai iresponsabil dar și mai umil de a  te raporta la lume și viață...

Cînd mai ai și ”norocul” să treci prin întîmplări excepționale de la o vîrstă fragedă, să scapi ca prin urechile acului de la moarte (mie, una, mi s-a întîmplat la 18 ani cu un autobuz, care aproape că m-a călcat, dar, după cum se vede, am scăpat fără mai nici o zgîrietură), atunci lucrurile de felul ăsta ți se certifică. În același sistem personal, irațional de supraviețuire.

Așa, cînd oamenii dragi se tot duc, și rămîi fără nici un bunic, și fără nici un părinte, nu poți decît să-i consideri pe toți ca trecînd linia imaginară dintre vii și morți. Linie, desigur, pe care tu nu poți (încă) s-o treci, și dincolo de care se comunică mai greu. Linie uneori imaterial de subțire, alteori dureros de impenetrabilă.