Se întîmplă să citesc în perioada asta multă corespondență din prima jumătate a secolului XIX. Oamenii călătoresc, trăiesc și așteaptă semne de viață unul de la celălalt. Cînd trece prea mult timp de la ultima scrisoare se îngrijorează și fac drumuri la poștă să vadă dacă nu cumva epistolele cu pricina s-au pierdut pe drum. Nu își pun niciodată problema că celălalt nu le-ar mai răspunde, că ar rupe pur și simplu ritmul acestei comunicări fără să-i prevină în prealabil. Pentru că li se năzărește într-o zi că nu mai au chef. E un fel de pact al trăitului, în care relațiile dintre destinatar și expeditor se respectă. Ce li se întîmplă „personajelor” nu e întotdeauna lin, că n-am inventat noi turbulențele existențiale, dar există o coerență a apropierii. În care cred și am crezut mereu.

Poate că ăsta e motivul pentru care nu suport mesajele fără răspuns. Muțenia superioară și neputincioasă, care te lasă în aer. Cînd celălalt preferă să tacă, din diverse motive, nu înseamnă curaj, ci impolitețe. O trăim în fel și chip, mai ales în epoca în care distanța dintre oameni e la un buton distanță. Am văzut-o metamorfozată în forme care de care mai elaborate. La oameni mari și la tineri. Nu ține, așadar, de vîrstă, ci de un stil de a te raporta la lumea din jur.  

De exemplu, cînd ești cu un grup de copii într-o fereastră de zoom, îi rogi să-și deschidă camerele ca să-i poți vedea la față, că altfel nu există nici măcar o relaționare ipotetică. Apoi, le explici, desigur, că e mai natural să ai o față, nu un „pătrat” gol în față cu care să vorbești. Sau îi rogi să anunțe și să spună „la revedere” dacă nu mai pot să rămînă și trebuie să plece. Să nu dispară ca și cînd nu ar fi fost niciodată acolo. Căci și comunicarea asta, o fi ea un balaur cu multe capete, dar tot trebuie să țină cont de cel cu care interacționezi. Poate că mediile în care ne întîlnim se vor schimba în multe feluri, dar noi vom rămîne tot niște oameni, cu sensibilități și așteptări. Și, sper, cu niște deprinderi și cu o minimă atenție pentru partenerul de dialog. Și mă gîndesc acum și la relațiile amoroase, de prietenie sau la cele profesionale.

Volatilitatea mesajelor noastre mă sperie puțin. Limbajul ar trebui să instituie o realitate, cu care să funcționăm. În lipsa ei, devine imposibil să ajungem la celălalt și să înțelegem unde am greșit.

Politețea sigur n-a schimbat lumea, dar a făcut-o mai suportabilă. E adevărat că venim dintr-o cultură care a inventat proverbul: „bună ziua ți-am dat, belea mi-am căpătat”. Dar poate reușim să nu-l aplicăm literal, ci literar. 

Credit foto: Robert Petreanu