De curînd am avut de rezolvat o problemă în bloc. Genul de situație în care locatarii sînt întrebați, apoi trebuie convinși să-și dea acordul pentru o anumită intervenție. Una dintre vecinele cu care am vorbit mi-a spus că s-a sfătuit și cu un alt vecin, de la blocul alăturat, un domn serios, „fost securist”. M-am uitat la ea mai atent, nu era nici o urmă de ironie sau de malițiozitate în ce-mi spunea. Aș zice, mai degrabă, că simțea un fel de admirație sinceră, menită să-i dea personajului  credibilitate.

Așadar, au trecut aproape 30 de ani de la Revoluție și, în imaginarul colectiv, antrenat îndelung în fața ecranului televizoarelor, unde tot felul de personaje dubioase au ținut lecții de morală și de bună purtare, s-au întîmplat nenumărate mutații. Negrul nu mai e negru, albul s-a murdărit și el, iar în această mlaștină cotidiană s-au amestecat și bunele, și relele, încît nimeni nu mai reușește să le recunoască.

Pentru cei mai mulți dintre oameni, tinerețea rămîne frumoasă, chiar și petrecută într-un regim totalitar. Nostalgia nu ține cont de rame politice. Poți suspina după ea, doar că tristețea vine cînd descoperi că cei care s-au descurcat și s-a strecurat printre vremuri și au avansat pe scară socială au devenit un fel de eroi naționali, la care se uită oamenii cu gura căscată și, dacă e cazul, îl mai și votează, iar tu ți-ai irosit viața ca un prost.

Recent, am avut o altă conversație, într-un avion, cu un domn care mi-a spus: „Pe vremea lui Ceaușescu aveam atîția bani că n-aveam ce să fac cu ei”. Apoi, în anii '90, le-a cumpărat copiilor apartamente în orașul lor și la București, unde veniseră la școală. L-am întrebat, evident, cum de a reușit. „Am muncit”, a venit răspunsul. Am ajuns la București și nu m-am lămurit în ce domeniu lucrase vecinul meu de scaun. M-am gîndit la ai mei și la oamenii pe care îi cunosc, că n-au reușit să strîngă mai nimic, deși s-au dus conștiincioși la serviciu, opt ore pe zi, cîteva decenii la rînd. Dar, cine știe, poate că nu s-au adaptat ei vremurilor și le-o fi lipsit spiritul antreprenorial care pe unii i-a dus departe, indiferent de timpuri.

Pe cei mai mulți, frica i-a ferit de închisori și i-a ținut cuminți acasă. Fiecare a făcut compromisuri mai mici sau mai mari. Foarte puțini au protestat. Cei care s-au revoltat i-au făcut pe ceilalți să se simtă prost, deci, pe termen lung, nici asta n-a fost tocmai de bine. Legăturile cu poveștile „comuniste” încep să-și estompeze contururile de la o generație la alta. Sînt încă puternice cînd au legătură cu părinții. Cînd vine vorba de bunici, par dejea de secol XIX. Sper doar să nu ajungem să trăim momentul în care ni se va spune că amintirile noastre sînt niște fake-uri și că lucrurile au stat cu totul altfel.

Citesc un articol din The Economist,The resurgent left. Millennial socialism” și mi se pare o cronică bună și lucidă a stării de fapt din lume. Care, desigur, nu mai are legătură cu specificul local și cu istoriile personale, cu fricile și gestionarea unui trecut complicat. Tinde spre o globalizare a obsesiilor salvatoare.

Cu alte cuvinte, lumea poate începe oricînd, mai ales azi. Și rateurile pe care le-a dat liberalismul occidental trebuie sancționate, chiar dacă „păcatele” pe care continuăm să le plătim cu toții  au legătură și cu mașinăria zdravănă și bine unsă a unui sistem comunist, care și-a întins tentaculele cu o eficiență uimitoare și în perioada de libertate.

Întrebarea e: cum se poate reseta tot, fără a-ți asuma cu adevărat o variantă istorică cît mai credibilă și mai apropiată de realitate? Ar fi păcat, totuși, ca „narațiunea” comunistă să se transforme într-un basm rescris în așa fel încît, în numele fericirii universale, să răzbune frustrările și problemele lumii de acum.