Pentru unii, plictisul e sinonim cu zilele de duminică. Timpul petrecut în pat, lenevind fără nici o grijă. Pentru mine, înseamnă momentele din miezul unei zilei caniculare de vară, cînd stau sub umbrelă și mă uit la mare. Nu citesc, nu vorbesc cu nimeni, nu mă uit la telefon. N-am nimic de făcut și asta e perfect. Îmi rămîne doar așteptarea. Să cadă soarele și să vină răcoarea. Probabil de-asta îmi place cel mai mult marea, o întindere de apă care-mi permite să-mi golesc mintea și să mă liniștesc cu totul. Îmi amintesc, din verile copilăriei, de-o anumită voluptate a plictisului. Pe atunci, încă-mi permiteam să am timpi morți.

Pe măsură ce am crescut, am început să fiu mai atentă la cum îmi ocup timpul. Am început să înghesui din ce în ce mai multe, de dimineața pînă seara tîrziu: facultate, slujbă, freelancing pe lîngă, filme, teatru, concerte, ieșiri cu prietenii. Anul trecut a fost, probabil, cel mai fericit, dar și cel mai agitat pentru mine. Plin de liste cu lucruri de făcut, călătorii, schimbări și bucurii. Presiunea de-a acumula experiențe a devenit un soi de mantră opusă consumerismului. FOMO-ul meu (fear of missing out) e foamea de cultură și de socializare, dar și frica de-a nu rata o carte sau un film important. Fiecare invitație sosea cu puls mărit: o să pot ajunge oare și aici?

Apoi, a venit epidemia. Starea de urgență, izolarea, un început de martie ploios și rece. Maratonul de înfulecat experiențe a pus o frînă bruscă. Scurtă vreme, a fost liniște. Fiecare s-a văzut într-o oglindă. Ne-am întrebat cine eram înainte să înceapă această poveste. Ce facem acum: ne dăm voie să ne plictisim? Să ne golim mintea, pur și simplu, să „tăcem împreună“, să se facă liniște în cap și în lume?

„Ne e frică să stăm cu noi“

„Sîntem crescuți de mici, și acasă, și la școală, cu competitivitatea“, spune Cătălina Dumitrescu, psiholog și psihoterapeut, „iar acest gen de comportament ne afectează stima de sine. Astfel, ca adulți, încercăm să facem cît mai multe lucruri, alergăm să nu ratăm nici un fel de oportunitate, să nu cumva să arătăm că nu avem educație. E o presiune constantă din partea societății, și marea majoritate a oamenilor suferă de asta.“ Consumul exagerat, subliniază ea, e și o tactică de evitare a unor probleme psihologice care, băgate sub preș, sapă în continuare în noi, în loc să le confruntăm. Și e un cerc vicios: „Societatea nu ne educă să avem o relație cu noi, ci consumul. Ca să poți să-ți permiți să consumi, muncești, și nu e niciodată încurajată ideea că ce ai ți-e suficient.“ E încurajată în special ideea de-a fi „productivi“, de-a nu sta degeaba. Și astfel devenim, într-o măsură, sclavii dopaminei: „Răspunzătoare cu nevoia noastră de-a vrea tot timpul altceva – iar odată obținut, ne pierdem interesul și trecem la următorul obiectiv – este dopamina, un neurotransmițător care nu e însă molecula plăcerii, ci molecula anticipării.“ Pentru psihologul și filozoful Erich Fromm, plictisul în sine e un răspuns dat eroziunii structurilor tradiționale ale sensului vieții, și societății industriale, în care oamenilor li se cere să se angajeze într-o muncă alienantă.

Însăși ideea de-a nu rata ceva e o setare greșită în noi, arată Cătălina Dumitrescu. „Întotdeauna vom rata cîte ceva. Întotdeauna vor fi oameni mai deștepți, mai frumoși sau mai norocoși decît noi. Dacă ne uităm în felul acesta la lumea din jur, vom fi invidioși și implicit n-o să putem fi vreodată mulțumiți.“ Iar starea de echilibru e o muncă constantă, subliniază ea, o disciplină cu atît mai greu de obținut cu cît „ne e frică să stăm cu noi. Nu avem această igienă psihologică. Pentru că, atunci cînd stăm cu noi, începem să ne punem întrebări“, spune psihoterapeuta, și nu vrem să ne confruntăm cu ce descoperim despre noi înșiși. 

Nu te simți prost dacă n-ai făcut nimic

În filmul The Square apar, intermitent, cadre în care custozii își petrec lungile ore de muncă pe scaun, uitîndu-se la zecile de grămezi de pietricele aranjate meticulos. În spatele lor, literele din neon alb: YOU HAVE NOTHING.

Ultimele două luni au fost o pauză forțată pentru mulți dintre noi, venită cu frustrări pentru toate lucrurile pe care le-am ratat. În lipsa socializării și-a timpului petrecut în afara casei, unii dintre noi s-au îndreptat spre gătit (banana bread și pîinea făcută-n casă au luat cu asalt feed-urile), alții spre binging de seriale pe Netflix sau spre teancurile de cărți rămase necitite. Unele festivaluri de film și teatru s-au repliat rapid online. Muzeele și galeriile de artă au afișat proiecte noi. Artiștii creează în continuare febril în această perioadă. Ar fi păcat să ratăm așa ceva. Sau?

Poate că această pauză e și un răspuns al universului, spune psihoterapeuta Cătălina Dumitrescu. „Înainte de pandemie, foarte mulți oameni se plîngeau de lipsa timpului. Neavînd educația psihologică, nu știm să alegem noi să facem pauza și așteptăm să vină de la altcineva salvarea, nu conștientizăm că noi sîntem cei responsabili de cum se derulează viața noastră.“

La maturitate, avem impulsul de-a spune că e ceva în neregulă cu omul care se plictisește. N-ar trebui, însă, să ne fie frică: studiile arată că plictiseală ne stimulează creativitatea și puterea de-a rezolva probleme, și e benefică sănătății mentale. Se spune chiar că Shakespeare ar fi scris Regele Lear în timpul unei carantine pe vremea ciumei bubonice. Iar scriitoarea Anne Enright remarca recent că „plictiseala e o stare productivă, atîta timp cît n-o lași să te amărască“.

„Vom ieși schimbați din povestea asta”, crede Cătălina Dumitrescu. Ca-n La Grande Bellezza, pot vedea marea și uitîndu-mă la tavan. „Mă aștept să fie oameni care se vor întoarce la o simplitate a vieții, poate chiar o reîntoarcere la zona rurală. Voluptatea aceasta a plictisului o regăsim de multe ori în conexiunea cu natura: privești cerul sau o apă, stai într-o poieniță. Acolo te cuprinde pacea, o stare de liniște. Avem nevoie și de dolce far niente, de timp cu noi, în care să facem o analiză a lucrurilor din viața personală. E terapeutic la nivel individual. Așa îți identifici sensul în viață. Și trebuie să facem pace cu noi, să  ne dăm seama că nu există control total. Să fim recunoscători pentru lucrurile pe care le avem. Cred că perioada acesta de izolare și de distanțare e o lecție, încă în plină desfășurare, de care avem parte. Unii și-o vor însuși, menținând menține conectarea cu ei înșiși, nu-și vor mai irosi timpul și energia, și vor produce modificări ale valorilor după care își trăiau viața înainte, unele majore.“ Cu alte cuvinte, putem oare ajunge și la the joy of missing out?

Foto: Boyko Blagoev via flickr