M-am uitat de curînd la Pretend It's a City, miniseria dialog între Martin Scorsese și Fran Lebowitz. I-am zis unui prieten de ea, spunîndu-i că e un fel de stand-up cultural și el m-a întrebat ironic: „Se dă Iosif Sava la Netflix?”. Mă rog, e genul de glumă pe care protagonista ar gusta-o, cu siguranță.

Doi prieteni vechi și deja bătrîni vorbesc despre New York, viață și lume, ca altădată păpușile din Muppets. El îi aruncă mingea, iar ea o înalță și povestește, cu farmecul și nonșalanța pe care ți le pot da vîrsta și faptul că vii de departe și ai văzut multe. Cînd ai fost decenii la rînd nonconformistă, ca Fran, chiar poți să spui orice. Ea e genul de personaj care știe să provoace cu fiecare replică. S-a antrenat pentru asta, și-a făcut o carieră așa. E acidă, în răspăr cu vremurile și are o memorie fabuloasă. Mi-a amintit de Alex. Leo Șerban, apoi în episodul 3 sau 4, cînd povestea despre perioada ei din anii ’70, în care a scris cronică de film pentru producțiile independente, m-a amuzat potriveala.

Pretend It's a City e, în primul rînd, o declarație de dragoste pentru orașul în care locuiește această femeie de mai bine de o jumătate de secol și care s-a tot schimbat sub privirile ei uimite. Fran Lebowitz nu vrea să fie „drăguță”. Din contră, spune ce ceilalți evită. Nici nu se încolonează discursului la modă, pentru că nuanțează mereu lucrurile. Nu trebuie să fii de acord cu „teoriile” ei, dar n-ai cum să nu recunoști că e tonic să vezi atîta vitalitate și înțelegere. Lume artistică, politică, cărți, țigări, dulciuri, bătrînețe, sport, călătorii, tehnologie, petreceri, bani, copii, nimeni și nimic nu scapă. Nu există subiecte importante și minore. Ci doar un show nesfîrșit și o imensă plăcere de a vorbi despre ele și despre ce a experimentat pe propria-i piele. Despre modele și libertăți, despre ce s-a pierdut iremediabil și ce s-a așezat în loc. Mi-am imaginat-o pe Lebowitz, în pandemie, în biblioteca din apartamentul ei (de trei ori mai scump decît și-ar fi permis!), în blugi și cu un sacou impecabil, citind. Și asta e o imagine care poate îmblînzi orice mare oraș din lume, nu doar New York-ul. De care, apropos, nu prea are cum să nu ți se facă dor, dacă l-ai vizitat vreodată.

Oamenii pot fi niște arhive în sine. Copii de emigranți amîndoi, Martin Scorsese și Fran Lebowitz devin depozitarii unor istorii de familie „clasice” deja, pentru America începutului de secol XX. Imaginile de arhivă completează puzzle-ul. Dar acest dialog este dovada cea mai vie că există personaje pentru care spectacolul uman rămîne fascinant și molipsitor. Simplu și sofisticat în același timp, Pretend It's a City relativizează un pic lucrurile și „teoriile” și asta prinde bine în orice context.