Era coadă la alimentară la Leonida. M-am oprit. „Ce se dă?“ / „Unt.“ Stăteam pe gînduri. Să iau, să nu iau? Aveam unt acasă, aveam destul. Dacă nu iau, cine știe cînd mai vine unt? Poate mai dau unt la careva din prieteni. Eu le dădeam ceva, ei îmi dădeau altceva, cînd aveau. Știam că mama avea unt în congelator. Nu se găseau congelatoare în comerț, dar mama cumpărase un congelator cu aprobare de la Nicu Costea, care era nu știu ce ministru adjunct, după cum spunea el, la Ministerul Energiei. Nevasta lui, Matilda, îi venea cam nepoată, dinspre rudele noastre de la țară. Mi-au fost nași la nuntă. Am rupt-o cu ei imediat după cununie, dinaintea popii, înainte de a pleca de la altar. Am rupt-o și mai categoric cu ei cînd am refuzat să-mi boteze ei fata. Ministrul adjunct i-a trimis mamei mele congelatorul acasă, fără să mai treacă prin magazinul de electrice.

Cum stăteam eu așa pe gînduri, să cumpăr unt, să nu cumpăr, hop, Dan Tărchilă. În loc de salut, a strigat încă de departe: Les grands esprits se rencontrent. Da, doi scriitori, unul mare și unul mic, se întîlneau la coadă la alimentara. La restaurantul de la Uniunea Scriitorilor se găsea salam de Sibiu, de Sibiu-Sibiu, nu contrafăcut cu soia sau ce alte mizerii mai băgau în salam, dar nu se găsea unt. M-am simțit onorat de acest salut și l-am înțeles ca pe o formă discretă de critică a sistemului. Dan Tărchilă a intrat grăbit în alimentară. Am intrat și eu, ca să mai vorbim. El, de fapt, voise să se ducă la florăria din Piața Romană, la coloane, ca să cumpere flori, să dea actorilor, că tocmai i se juca în seara aceea premiera uneia dintre piesele sale, la Teatrul Național. I-am spus că eu veneam de la florărie, voisem să cumpăr flori, pentru că luasem banii de la casieria Uniunii, pentru o carte, și aveam buzunarele de la haină doldora cu pachete de sute. Dar la florărie nu aveau nici o floare. „Nici păpădii?“, a întrebat dramaturgul, expert în replici. „Nici măcar Ciulinii Bărăganului“, am răspuns eu, ca să creadă că citisem romanul lui Panait Istrati. Untul se vindea cu buletin de Capitală, două pachete de căciulă, nu ca de obicei. Cîtă generozitate din partea regimului! Regimul politic se ocupa de regimul nostru alimentar. Cumpăr cele două pachete și i le dau domnului Dan Tărchilă. Nu voia să le primească. L-am asigurat că aveam acasă unt „căcălău, Măria Ta“. Așa îi răspunsese un țăran lui Carol I, cînd regele l-a întrebat cum se făcuse porumbul. Pentru cei care au uitat întîmplarea ce făcuse ocolul regatului, Brătianu era cu regele în trăsură și îl învățase cum să-l întrebe pe țăran. Carol l-a întrebat pe Brătianu: „Căcălău? Was ist das căcălău?“. Brătianu i-a explicat în germană că înseamnă mult, foarte mult. Regele a băgat la cap cuvîntul și a zis în Parlament, pe românește, pe cît putea el să pronunțe mai bine: „Eu iubesc poporul român căcălău“.

Dan Tărchilă a primit untul, l-a băgat în servietă peste hîrtiile unui manuscris și mi-a dat două bilete pentru premiera la piesa ce urma să se joace în seara aceea. Nu mă puteam duce la premieră, pentru că aveam de făcut nu mai știu ce. Am strigat în alimentară că dau două bilete la Teatrul Național pe două pachete de unt. Imediat s-au repezit cîțiva. „Pentru cînd?“ / „Astă-seară, premieră. Nu știu ce piesă este, dar e de Dan Tărchilă.“ Desigur că nu le-am mai spus că autorul piesei era chiar acolo, de față. Cum au auzit numele dramaturgului, au sărit mai mulți să-mi ofere porția lor de unt pentru cele două bilete. M-am uitat cu subînțeles apreciativ în ochii lui Dan Tărchilă, ca și cum l-aș fi felicitat că lumea sărea să dea untul pe bilete la piesa lui. Am dat unuia cele două bilete, mi a dat untul, i l-am înmînat lui Dan Tărchilă. Dînsul mi-a șoptit că mai avea bilete. „Mai am bilete!“, am strigat eu. „Și eu vreau. Și eu vreau!“ Eu le dădeam biletele, iar oamenii îmi întindeau pachetele lor de unt. Îmi întindeau untul. Pînă cînd dramaturgul a terminat biletele și a umplut servieta cu unt. Ca să facă loc untului, a luat manuscrisele sub braț. Dan Tărchilă a oftat ușurat că scăpase dintr-o situație dificilă. Era fericit că putea să felicite actorii la scenă deschisă, cu cîte un pachet de unt, în loc de flori. 

Ce-or fi zis spectatorii care își recunoșteau pachetele de unt? Dar ce-or fi zis ceilalți, care nu fuseseră la coadă la unt și mai ales dacă nu aveau unt acasă?