Adaptări
(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 60, mai 2011)
Rubrica asta trebuia să înceapă ca un banc: un critic român, unul francez şi unul american se întîlnesc şi... Continuarea deja nu mai conta, pentru că v-aş fi captat atenţia şi succesul ar fi fost asigurat. Dar Jacky Goldberg, regizor, producător şi critic de film la Les Inrockuptibles, după ce mi-a zis „Sînt foarte leneş, dar dacă pot să-ţi răspund în franceză, accept invitaţia. À très bientôt, Jacky“, a uitat să mai scrie. Pe Jacky, pe Paul Brunick şi pe Andrei Rus i-am cunoscut la NexT (unul dintre cele mai vii şi mai surprinzătoare festivaluri de film din Bucureşti) şi i-am întrebat care sînt, după părerea lor, cele mai bune şi cele mai slabe ecranizări făcute vreodată. Iată ce mi-au răspuns:
- Paul Brunick (Film Comment, New York Times, Slant, altscreen.com): „Cartea e întotdeauna mai bună“ – un punct de vedere neobişnuit de încîntător atunci cînd e imprimat pe sacoşe de pînză sau plastifiat în bibliotecile şcolilor generale. Protestez mereu cînd acest clişeu e vîndut drept un criteriu estetic serios. Confuzia e cauzată de o eroare elementară de logică: filmele sînt considerate simple „adaptări“ atunci cînd dramatizează fidel intriga unei surse literare bine-cunoscute, dar cînd transformă vreo obscuritate literară sau vreun textuleţ fără mare valoare într-o operă cinematografică originală, sursele adaptării sînt repede date uitării. Există multe filme celebre bazate pe romane canonice – Marile speranţe al lui David Lean, Vîrsta inocenţei al lui Martin Scorsese –, dar ele suferă în general de un exces de producţie, o regie insuficientă şi sînt sufocate de prea multe personaje care vorbesc mult prea mult; vezi (sau mai bine nu) versiunea din 2006 de la Toţi oamenii regelui. Una dintre cele mai bune adaptări e atît de ireductibil cinematografică încît am uitat de mult de romanul lui Pierre Boileau şi Thomas Narcejac, care a stat la baza ei: e vorba de Vertigo al lui Alfred Hitchcock. Să te uiţi la montajul mut de zece minute cu James Stewart cel fermecat, pe urmele lui Kim Novak, într-un peisaj cu un San Francisco de vis, te lasă pur şi simplu fără cuvinte.
- Andrei Rus (Film Menu): Probabil fiindcă pasiunea lui François Truffaut pentru literatură era comparabilă cu cea pentru cinema, filmele pe care le-a realizat pornind de la romane respectă spiritul în care autorii lor le concepuseră. Iubesc Les Deux anglaises et le continent / Cele două englezoaice şi continentul (1971), ecranizare după Henri-Pierre Roché. Structura romanului părea aproape imposibil de transpus într-un alt mediu, din cauza transferului permanent al instanţei narative de la un personaj la altul şi a intensităţii şi conciziei cu care Roché surprindea esenţa unor bolnăvicioase relaţii amoroase de la începutul secolului trecut. E greu să prinzi într-un film contradicţiile personajelor unui roman stufos, însă lui Truffaut i-a reuşit asta, în ciuda faptului că nu a fost fidel întru totul structurii propuse de Roché. La polul opus se află cineaştii care consideră că o trecere în revistă a episoadelor importante ale unei opere literare, pe care aleg să o adapteze, ar echivala cu respectarea spiritului acesteia. Unul din scriitorii care aşteaptă să i se facă dreptate pe tărîmul cinema-ului este Marguerite Yourcenar. Doi cineaşti respectabili au transpus două dintre romanele acesteia: Volker Schlöndorff – Coup de grace / Lovitura de graţie (1976) şi André Delvaux – L’oeuvre au noir / Piatra filosofală (1988), însă urmînd doar firul lor narativ şi neadaptînd tonul şi personajele cărţilor cerinţelor celuilalt mediu de expresie. În consecinţă, cele două filme ar putea servi doar ca material de studiu elevilor care nu au chef să citească respectivele romane. În România însă, Marguerite Yourcenar nu figurează în programa pentru Bacalaureat.
