(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 88, septembrie 2013)

 

Kevin Sessums (n. 1956) a fost, în vară, invitat special în cadrul lunii LGBT în România, vizită sprijinită de Ambasada SUA la Bucureşti şi Asociaţia ACCEPT care, în parteneriat cu librăriile Cărtureşti (Bucureşti, Cluj-Napoca şi Constanţa), a inaugurat Raftul LGBT. Kevin Sessums are un CV impresionant, cu experienţă editorială în cadrul unor reviste precum Vanity Fair, Allure şi Interview, colaborînd la publicaţii precum Elle, Out, Travel + Leisure, Marie Claire, Show People ş.a. Momentan este director editorial al revistei 429, o publicaţie care se va lansa în octombrie şi care sprijină comunitatea LGBT. În 2007, Kevin Sessums a publicat primul său roman, Mississippi Sissy, best-seller al The New York Times, pentru care a primit premiul literar LAMBDA, secţiunea Men's Memoir. Versiunea audio, citită de autor, a fost nominalizată pentru Premiul Quill, în 2007.

 

Romanul dumneavoastră autobiografic este unul de forţă şi emoţionează prin felul în care atinge multe dintre problemele sociale ale anilor '60 - unele se regăsesc însă şi astăzi... Dvs. cum percepeţi această carte?
Poate veţi crede că este o carte despre drumul dinspre copilărie spre viaţa de adult al unui om gay, că este vorba despre o crimă, dar cred că este mult mai mult. Cred că este, de asemenea, o carte despre dragostea maternă, o poveste a dragostei pe care o port mamei mele, pe care, de fapt, am înviat-o în această carte. Mulţi oameni omit asta. Într-adevăr, este o carte despre multe lucruri, dar unul dintre aceste lucruri este dragostea maternă.
Să vă dau un exemplu. Într-o zi, am primit un telefon de la Oprah Winfrey, care citise şi ea cartea. Telefonul suna şi suna, iar ecranul afişa "apelant necunoscut". Iniţial m-am gîndit să nu răspund, însă, după cinci-şase apeluri, am răspuns pe un ton puţin răspicat: "Alo? Cine e?", iar vocea cealaltă a spus: "Sînt Oprah Winfrey." Am fost uimit. Mi-a spus că mi-a citit cartea şi că vrea să vorbim. Şi am vorbit cam o oră, iar părerea ei a fost că este o carte despre rasă, mai mult decît despre orice altceva: "Ai văzut lucrurile alea cu singurii ochi pe care îi ai: ochii unui băieţel sissy* din Sud." Şi, într-adevăr, există multe elemente care ţin de rasă în această carte.

Asta îmi aminteşte de pasajul în care iniţialele numelor dvs. şi ale fraţilor dvs. erau identice cu cele ale Ku Klux Klanului (Kevin, Kim, Karole). Aţi creat o imagine foarte puternică...
Aceasta este lumea în care am crezut şi în care am crescut, o lume unde oamenii credeau că e drăguţ să fii asociat cu KKK. Spuneau: "KKK, ce drăguţ!" În această lume am crescut.

Dvs. aveţi un stil de viaţă, să-i zicem, glossy, aţi scris şi aţi lucrat la reviste prestigioase, apoi aţi decis să vă expuneţi prin această carte. Care a fost momentul ce a declanşat scrisul?
Graham Greene spune că pentru un scriitor tot ceea ce contează se întîmplă înaintea vîrstei de 12 ani, că singurele lucruri despre care putem scrie se întîmplă în primii 12 ani. După aceea, totul este extra. Scriem despre acelaşi şi acelaşi lucru, în mod repetat.
M-am gîndit că, dacă tot voi aborda acelaşi subiect, aş putea să încep să scriu direct despre copilăria mea. Ştiam că am o poveste, pentru că am spus dintotdeauna prietenilor, sau psihologului meu, că viaţa mea e o carte. Nimeni nu mă credea, dar cînd vorbeam despre problemele mele, primeam aceeaşi replică: "Sună ca o carte." În final, mi-am dat seama că, dacă tot sună ca o carte, ar trebui să o şi transform într-o carte. Ca scriitor, asta faci. Chiar şi cînd eram copil, în momente traumatice - cînd au murit părinţii mei, spre exemplu -, modul în care am făcut faţă momentelor a fost să stau deoparte şi să observ. E o genă a scriitorului. E vorba de un mod de a vedea lumea, ca un observator extern.
Momentul ce a declanşat scrisul este legat de traumele din viaţa mea. Singurul mod în care am putut să supravieţuiesc traumei a fost să mă detaşez. Viaţa a încetat să mai fie a mea şi a devenit altceva. Dacă aş fi rămas acolo, nu cred că aş fi supravieţuit. Cred că aş fi murit pînă acum. Aşa că m-am detaşat de tot. Iar această detaşare e un lucru care te poate da peste cap. Toţi scriitorii suferă sau sînt binecuvîntaţi în felul acesta. Căci este şi un blestem, şi o binecuvîntare.

Se vede din carte faptul că v-aţi întrebat, încă de mic: "unde mi-e locul?" "este, oare, aceasta lumea mea?"...
Exact. Tony Morrison a spus că toată literatura vorbeşte despre Străin, despre Celălalt. Sînt trei moduri în care putem interacţiona cu el: fie noi sîntem Străinul, fie ne temem de Străin, fie îl acceptăm pe Străin. Toată literatura ţine de aceste trei abordări. În cartea mea, fără să mă compar cu Tony Morrison, eu sînt un Străin pentru mine. Realizez că sînt o creatură ciudată. Cele mai vechi amintiri ale mele sînt feţele unor adulţi care se uită la mine şi se întreabă: "Ce-i creatura asta?"
Toţi copiii sînt diferiţi, fie că este vorba de orientarea sexuală, fie că este vorba de altceva... Copiii au acest sentiment despre ei înşişi. Mi-am dat seama că eu sînt Străinul. Apoi, cînd îţi dai seama ce fel de Străin eşti, cînd realizezi cît de urît eşti pentru asta, începi să te temi de tine. Eu mă temeam de mine însumi. Cred că toţi copiii gay se tem de ei înşişi atunci cînd îşi dau seama că sînt diferiţi. Apoi ajungi să te accepţi, dacă eşti norocos. Pur şi simplu, te accepţi. Cred că definiţia scrisului în sine este legată de experienţa prin care trece un copil LGBT. Viaţa ta este literatură.

„Sinceritatea este un act politic“

Identitatea dvs. este deschisă, nu vă ascundeţi orientarea sexuală; vă priviţi cumva scrierile ca pe un act politic?
Pare o întrebare tipic românească, mi-a mai fost pusă astăzi! (rîde)

Da, pentru că vedem foarte multe cazuri de discriminare şi credem că orice gest de comming out, orice poveste din comunitatea LGBT e un subiect politic. Avem foarte puţine voci care să contrabalanseze aceste opinii eronate din spaţiul public.
Omul care scrie poate să crească nivelul conştientizării în rîndul cititorilor, dar abia ce fac cititorii cu această conştientizare este un act politic. În acest mod, cred că pot inspira - ca individ, ca scriitor - gesturi/acte politice, dar mai cred şi că scrisul ca act politic este agit-prop: încetează să mai fie literatură, devine în primul rînd ceva politic şi abia apoi artă. Eu cred că abia felul în care aleg să-mi trăiesc viaţa este un act politic. De fiecare dată cînd cineva este complet sincer, indiferent de modul în care asta afectează alte persoane, e vorba de un act politic. Sinceritatea însăşi este un act politic.

Ce mi s-a părut foarte puternic la cartea dvs. este faptul că aţi avut curajul de a vă expune, de a fi vulnerabil. Cum aţi făcut faţă acestor emoţii? Trebuie să fie dificil să-ţi povesteşti viaţa unor străini...
Cred că sînt singurul om care a mers la psihiatru pentru a se închide, şi nu pentru a deveni mai deschis. Întotdeauna am folosit sinceritatea şi deschiderea aproape ca pe o armă. Cînd fac ce faceţi dvs. acum, cînd sînt în rolul celui care pune întrebările, mă simt mult mai confortabil. O mare parte a muncii mele constă în a pune întrebări şi am realizat că, dacă sînt complet deschis şi sincer cu persoana pe care o intervievez, aceasta ajunge să-mi destăinuie secrete dintre cele mai ciudate. Pe oameni îi derutează sinceritatea, aşa că ea poate fi folosită ca o unealtă. Pot chiar să văd în ochii persoanei respective reacţii gen: "Dumnezeule, ia uite ce-mi spune omul ăsta, acum va trebui să spun şi eu ceva pentru a fi la acelaşi nivel!" Sinceritatea devine o unealtă a profesiei. Întotdeauna am folosit sinceritatea în felul acesta. Întotdeauna am fost privit ca o "creatură", am fost văzut mai ales pentru lucrurile care mă fac diferit, aşa că am hotărît să le folosesc în mod conştient.
A existat o secţiune în carte unde scriam despre boala şi moartea mamei mele, episod cu care nu mai interacţionasem în mintea mea de foarte mult timp. Odată ce treci printr-o asemenea experienţă, ea rămîne cu tine toată viaţa. E o durere ce stă permanent în tine. Dar nu mă mai aruncasem în puţul adînc al durerii - ca să mă exprim astfel - de mult timp, şi, cînd am scris acele capitole, am fost foarte deprimat, nu puteam să-mi dau seama de ce, nu mai avusesem gînduri suicidare niciodată, iar dintr-odată stăteam pe o faleză şi mă ţineam cu mîna de balustradă ca să nu mă arunc în mare. Mă întrebam de ce, apoi mi-am dat seama că, de fapt, retrăiesc toată trauma, că redevin un copil de opt ani. Acea parte a fost foarte dificilă.

Aţi avut momente cînd v-aţi gîndit să nu spuneţi totul pînă la capăt, în carte?
Au existat două episoade. Primul a fost cel în care povestesc despre cum am fost molestat. Nu am avut probleme să scriu acel episod, pentru că ştiam că motivul pentru care molestatorii scapă este lipsa vocii victimelor, care simt că nu îl expun doar pe molestator, ci se expun şi pe sine. Din această cauză, unii dintre ei nu ajung niciodată să plătească pentru faptele lor...

Din cauza ruşinii?
Nu e vorba de ruşine - am vorbit şi cu Oprah despre asta -, e vorba de complicitate. Simţi că eşti o parte a propriei tale molestări. Există o parte a molestării care poate fi plăcută, care poate genera o senzaţie plăcută, oricît de ciudat sună. Este mai mult vorba de putere, de abuz. Se dezvoltă un sentiment de complicitate a oamenilor care au fost molestaţi, sentiment cu care trebuie să trăiască pentru tot restul vieţii. Nu este ceva peste care să poţi trece, e ceva cu care trebuie să trăieşti. Resimţi un sentiment de complicitate mai ales dacă ţi se întîmplă de mai multe ori, pentru că ai senzaţia că tu eşti cel care permite ca molestarea să aibă loc. Da, cel care te molestează e un adult, dar ai senzaţia că tu, copilul, provoci şi permiţi ca molestarea să se întîmple. Este vorba de vină, nu de ruşine. Iar eu am vrut să scriu despre asta, pentru că nu am vrut să-l protejez.
Apoi, a fost şi episodul în care am făcut sex cu un jucător de fotbal. Fratele meu nu a vrut ca acea poveste să apară în carte, mulţi oameni nu au vrut ca acel episod să fie pomenit, dar asta s-a întîmplat, pînă la urmă. A fost o parte a temei rasiale. Nu mi-a fost ruşine. Nu mi-e ruşine că fac sex cu bărbaţi. Pot să înţeleg oamenii care spun că sexualizez existenţa mea de bărbat gay şi că folosesc acest lucru ca jurnalist. Unii oameni mă atacă pentru asta, dar nu cred că este o întrebare ruşinoasă. Cînd întreb alţi oameni, celebrităţi, dacă sînt gay, sînt acuzat că pun întrebări intruzive, legate de viaţa lor personală. Nu, nu e adevărat. Nu îi întreb ce fac în dormitorul lor. Nu mă priveşte. Eu îi întreb cine sînt ei în viaţa de zi cu zi. Îi întreb dacă sînt gay în viaţa de zi cu zi. Doar oamenii care pun semnul egal între a fi gay şi un act sexual mă acuză. Dar, ca fiinţe, noi sîntem mai mult decît un act sexual. Este ceva care îţi afectează întreaga viaţă. Este un mod de a vedea altfel lumea: vezi lumea prin ochi gay. Nu cred că este o întrebare cu tematică sexuală, cred că este o întrebare legată de identitate.

„Îmi place să cred că Dumnezeu e femeie“

Pentru mine, mesajul cărţii dvs. este că trebuie să ascultăm mai mult. Chiar în introducere spuneţi: "Asta facem noi, băieţii sissy, stăm şi ascultăm." Şi voiam să vă întreb dacă ascultarea şi empatia sînt corelate în viziunea dvs., dacă empatia devine parte din înţelegere şi, mai departe, dintr-un temperament non-discriminator.
Sînt scriitor şi obişnuiam să spun asta într-un mod foarte superficial, pentru că eram un băieţel sissy care stătea în jurul femeilor şi le asculta vorbind. Nu mă duceam afară, nu mă jucam cu ceilalţi băieţi, rămîneam înăuntru fascinat de discuţiile femeilor. În Sud, oamenilor le place să vorbească. Dar eu a trebuit să învăţ să ascult. În Sud, cînd eşti într-o cameră plină de femei, există întotdeauna cineva care vorbeşte şi restul care ascultă.
Eudora Welty spunea că în Sud ştim şi să vorbim, şi să ascultăm. Dacă te duci în Rocky Mountains şi vorbeşti, poate că tot ce vei primi înapoi este un ecou, dar în Sud primeşti empatie şi ascultare. Am fost crescut cu învăţătura Bisericii Creştine, iar lucrul cu care am rămas din creştinism, dat fiind că acum sînt a-teu - nu ateu, pentru că îmi trăiesc viaţa în acel spaţiu între "a" şi "t", pentru că trăiesc într-un tărîm al tuturor zeilor -, este empatia. Cred că acesta este punctul central al religiei creştine. Dumnezeu s-a pogorît pe pămînt sub forma lui Hristos pentru a înţelege şi a putea empatiza cu condiţia umană. Cît timp Ea - pentru că îmi place să cred că Dumnezeu e femeie - a rămas Dumnezeu, nu a înţeles condiţia umană. Baza creştinismului nu este judecata - aşa cum cred mulţi oameni, pe care eu îi numesc nu creştini, ci creştinişti, căci se definesc nu prin cine sînt, ci prin cine nu sînt -, baza creştinismului este să înveţi să trăieşti o viaţă plină de empatie. Cred că despre asta e vorba.

Credeţi că femeile sînt mai empatice?
Da, poate pentru că am stat mult timp printre ele, dar să nu generalizăm şi să spunem că toate femeile sînt bune. Am cunoscut şi femei foarte aspre în viaţa mea - numele Margaret Thatcher vă spune ceva? (rîde) Cred că femeile au trebuit să înveţe să fie aşa, cred că este ceva condiţional, că este uneori un mod prin care îşi găsesc drumul în viaţă, la fel cum bărbaţii trebuie să înveţe să se impună. Este ceva ce se învaţă, mai degrabă decît ceva nativ. Oamenii sînt oameni, nu putem face afirmaţii generale.

Sărind de la una la alta, am văzut pe pagina dvs. de Facebook că vă mutaţi în San Francisco.
Da, tocmai am primit un nou job, voi fi redactor-şef la o revistă nouă, care se va lansa în octombrie şi se va numi 429, pentru că atunci cînd scrii pe o tastatură numerică, de telefon, 429, numerele coincid cu literele G-A-Y. Revista face parte dintr-o reţea socială LGBT numită dot429.

Sînteţi implicat ca activist în cauza LGBT? Cum vă percepeţi?
Eu sînt doar un bătrîn gay care încearcă să-şi cîştige existenţa. Aşa mă văd. Cînd eram tînăr, în anii '70, ieşeam pe străzi la proteste şi am avut mereu o atitudine politică, pentru că încă din copilărie am văzut că pasiunea există în mişcarea pentru drepturi civile. Am fost foarte conştient de politică încă de la o vîrstă foarte mică.
Anul trecut, Departamentul de Stat al SUA m-a rugat să ţin o prezentare la prima conferinţă LGBT finanţată de Statele Unite într-o altă ţară - în Canada, la Toronto. Acolo am cunoscut activişti din Balcani, din Europa de Est, am cunoscut oameni inclusiv din România, alături de care voi merge la marşul Gay Pride.
Apropo, am auzit că există un alt marş, numit "Marşul pentru normalitate", autorizat de municipalitate. M-am gîndit că poate ar fi bine să mergem alături de ei, pentru că şi noi sîntem normali. Propun să combinăm cele două marşuri, să le spunem că şi noi sîntem fraţii şi surorile lor.

Apar şi preoţi la marş...
Deci este ca în America. Eu nu pot să le predic altora. Şi America are probleme în acest sens: bigotismul, homofobia, prejudecăţile - toate sînt probleme globale, nu ţin de o ţară sau de alta.

Revenind la carte, pentru că am văzut şi comentariul lui Megan Cunningham, trebuie să vă întreb acum, la final: v-ar interesa o ecranizare?
Mi-ar plăcea, dar poate că e mai potrivită ca miniserie sau one man show. În acest moment, cartea are propria viaţă. Dat fiind că nu am copii, nu am un sentiment care să mă facă să-mi doresc să las ceva în urmă. Dar cînd am terminat cartea, m-am gîndit că, indiferent ce cred oamenii despre ea, am lăsat ceva durabil în urmă.

interviu realizat de Andreea Molocea

__________

*Sissy nu are echivalent exact în limba română. Este un termen cu conotaţii negative, reprezentînd un bărbat efeminat.