Danilo Kiš, Criptă pentru Boris Davidovici, Colecţia „Biblioteca Polirom“, Editura Polirom, 200932,95 leitraducere din limba sîrbă de Simeon Lăzăreanu prefaţă de Adriana Babeţi Între scrierile lui Danilo Kiš, Criptă pentru Boris Davidovici se remarcă prin intenţia, prezentă şi în subtitlu, de a recupera, din fragmente, adevărul unei istorii complexe şi întunecate. Şapte capitole ale uneia şi aceleiaşi istorii însumează aproape tot atîtea încercări de a recupera, din severitatea discursului istoric, din arhive şi din imaginarul colectiv, figurile incerte, recompuse prin propriile lor legende, ale revoluţionarilor din deceniile al doilea şi al treilea ale secolului XX. Atunci, teroarea stalinistă expune, odios, marea iluzie căreia i-au căzut pradă toţi înflăcăraţii – de la idealişti la atentatori. Lagărele instaurează o paradigmă a ororii despre care martorii vorbesc tîrziu, după ce milioane de anonimi au fost ucişi. Interesul lui Danilo Kiš pentru acest segment din istoria totalitarismelor ultimului secol are la bază studiul obsesiv al documentelor şi mărturiilor legate de acest coşmar al istoriei. „Lagărologia“, cum el însuşi numea acest tip de studiu, a intrat, în conştiinţa scriitorului, într-o zonă de tangenţă cu ficţiunea. Mai precis, cu acea capacitate a scriitorului de a transfera datele realului în sfera ficţiunii, de a crea o irealitate perfect simetrică lumii reale, însă esenţial diferită. Astfel, evenimentele consemnate în arhive devin, inevitabil, transpuneri în limbaj, deci interpretabile, supuse alunecării sensurilor, pericolului echivocului, insuficienţei, ininteligibilului. Ficţionalizarea istoriei a devenit posibilă odată cu momentul în care literatura a început să construiască lumi prin cuvinte şi şi-a dobîndit deplin legitimitatea odată cu naraţiunile polifonice ale postmodernismului. Acest text fragmentar se consolidează pe trei posibile niveluri ale semnificaţiei, observabile prin tot atîtea tipuri de lectură. Corelarea povestirilor şi conectarea lor prin elemente şi împrejurări repetitive; suprapunerea şi fixarea lor într-un cadru matricial, comun celor 7 naraţiuni, în care contextele recurente şi protagoniştii lor vor evidenţia metamorfoza aceluiaşi scenariu; apoi, lectura textelor prin descifrări succesive, aproape mistice, ca într-o decriptare ce face posibilă revelarea metaforei centrale – cripta, cenotaful. Toate aceste tipuri de observaţie şi interpretare fac posibilă sondarea în profunzime a înţelesurilor cărţii. Miksat Hantesku/Micşa Hăntescu, Gould Verschoyle, A.L. Celiustnikov, Doctorul Taube, A.A. Darmolatov, Baruch David Neumann/Boris Davidovici recreează, prin naţionalitate şi afiliere politică sau religioasă (Cîini şi cărţi), un continent al morţii, cuprinzînd spaţii întinse, din Spania pînă în Siberia, de la Dublin pînă la Norilsk, din secolul al XIV-lea pînă în secolul XX, şi îl marchează, pentru cei ce-l vor descoperi sau imagina peste decenii, prin semnele universal recognoscibile ale adevărului. Anchetele şi torturile în care sînt acuzaţi de trădare devin repere în această nouă mitologie eroică, al cărei personaj emblematic este Boris Davidovici Novski, omul nou veritabil, ale cărui tenacitate şi rezistenţă în opoziţie i-au transformat biografia în legendă. Noua Atlantidă, cum o numeşte scriitorul, este atît continentul morţii, cît şi spaţiul acţiunilor exemplare, ce fac firească trecerea unei existenţe reale în ficţiune. Moartea lui Boris Davidovici, hăituit prin gheţurile nesfîrşite ale Siberiei de către urmăritorii săi, reface un pattern al naraţiunilor fondatoare – eroul se aruncă, de pe marginea unui cazan în care se topea zgura de la metale, în masa incandescentă, dispărînd definitiv, ca şi cînd n-ar fi fost, fără a lăsa în urmă altceva decît nişte ţigări şi o periuţă de dinţi. Cartea este, prin urmare, cripta de cuvinte şi sensuri a celor ce au fost sacrificaţi de un ideal înşelător, a anonimilor ce au pierit fără urmă în zonele mortale ale lagărelor, a lui Boris Davidovici, proiecţia lor ultimă în spaţiul reontologizant al literaturii.