(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 83, aprilie 2013)

 

Ca în fiecare an, îi întrebăm pe debutanţi care au fost circumstanţele şi cum a fost să-şi vadă prima carte publicată. Iată o parte din debutanţii lui 2012.

Teodora COMAN Depinde foarte mult de felul cum te iveşti, programat sau accidental. Dacă ai ţinut la asta cu dinţii, fiindcă ai simţit că ai cu adevărat ceva de spus şi vrei să beneficiezi de vizibilitate sau legitimare valorică, ori totul s-a întîmplat nesperat, într-o conjunctură fericită, ca în cazul meu. Am scris fără să cred că mă voi alege cu un volum. Visam la asta cum visează toată lumea irealizabilul, fugitiv şi foarte îndepărtat de concret, mai mult alungînd ideea decît derulînd-o. Textele erau deja gata cînd Claudiu Komartin mi-a propus editarea şi publicarea lor. Nu le-am scris prospectiv, în ideea să ating un anumit număr de pagini necesare încropirii unei cărţi, cum se obişnuieşte uneori. Am apărut ca un accident care nu s-a soldat cu victime, nu am nici măcar urmele unor răni uşoare. Şi cînd ţi se întîmplă asta, nu ştii dacă vei mai avea parte de acelaşi noroc şi a doua oară, aşa că mă gîndesc serios ce înseamnă debutul, dacă e într-adevăr începutul a ceva ce ar urma să continue, sau e vorba, de fapt, de un sfîrşit. Sigur că te interesează ce spun ceilalţi, din ce unghi te citesc, cînd şi dacă te citesc. Ai, practic, şansa să ţi le auzi pe toate, dar e bine să nu ai aşteptări, ci să aştepţi, pur şi simplu, să vezi ce se întîmplă, dar nu ţie, tu nu mai eşti în ecuaţie, ci ei, cărţii, lansată ca o bărcuţă pe care o asişti neimplicat, de la mal, şi speri să reziste în propriul ei diminutiv. (Cîrtiţa de mansardă, poezie, Casa de Editură Max Blecher)

Laura DAN Debutul meu se datorează faptului că am avut norocul să întîlnesc un poet generos precum Ioan Es. Pop, care a avut bunăvoinţa de a-mi citi poemele. După ce am participat la una dintre lecturile sale, m-am hotărît să-l rog să se uite peste textele mele. În acel moment nu ştiam cît este de cunoscut poetul din faţa mea şi a fost mai bine aşa, pentru că altfel nu l-aş fi rugat să parcurgă ceea ce am scris, întrucît mi s-ar fi părut o îndrăzneală prea mare. Ţin minte că de îndată ce am ajuns acasă m-am postat în faţa calculatorului în aşteptarea unui răspuns, cu toate că ştiam prea bine că nu era posibil ca cineva să citească atît de repede 70 de poeme şi să-mi spună o părere, dar - pentru orice eventualitate - îmi deschisesem e-mail-ul. După două zile de aşteptare, eram convinsă că nu-i plăcuse ceea ce citise şi căuta un mod elegant de a mi-o spune. Se înţelege că am avut o surpriză de proporţii cînd am primit din partea lui Ioan Es. Pop un răspuns în care erau numai cuvinte de apreciere, ba mai mult decît atît, îmi cerea permisiunea de a publica în Ziarul Financiar un poem care îi plăcuse în mod deosebit. Ulterior, am mai schimbat o serie de e-mail-uri, pe care şi acum le pot reda cu acurateţe, pentru că le-am citit de atîtea ori, încît le ştiu pe de rost. Într-un timp destul de scurt, lucrurile au avut o dinamică surprinzătoare (apariţii în reviste literare, lecturi publice, emisiuni la radio etc.), toate culminînd cu ofertele pe care le-am primit din partea a două edituri care voiau să-mi publice cartea. Aşa am ajuns să debutez, anul trecut, cu un volum ce îi este dedicat poetului Ioan Es. Pop, ca un gest de minimă recunoştinţă. Pot spune că debutul meu chiar a durut puţin, din cauza diverselor moduri în care mi-a fost receptată cartea; în special ciclul de poeme care face referire la tată a generat interpretări dintre cele mai neaşteptate. La debut am realizat că, în momentul în care publici, textul nu-ţi mai aparţine, în sensul că poate fi supus oricăror interpretări. Şi pînă la urmă, în asta constă frumuseţea lecturii. Fiecare vine cu propriile proiecţii şi receptează prin filtrul propriei subiectivităţi, astfel încît fiecare vede altceva. Pot spune că în momentul în care mi-a fost publicat volumul, m-am simţit ca în povestea aceea a lui Hans Andersen, "Hainele cele noi ale împăratului", în care personajul principal se plimbă pe străzile oraşului cu convingerea că este îmbrăcat, dar că hainele sale sînt invizibile, cînd, de fapt, defilează complet gol printre oameni. Ceva asemănător trăieşti la debut, cînd te trezeşti expus în faţa celorlalţi cu toate gîndurile şi trăirile tale. Stai gol în faţa lor şi încerci să-ţi cultivi ideea că, totuşi, porţi nişte haine. Iar cînd în sfîrşit începi să crezi asta, apare cineva care strigă în gura mare că eşti dezbrăcat. Mai închipuie-te îmbrăcat, dacă poţi! (Începe să doară puţin, poezie, Tracus Arte)

Răzvan-Ionuţ DOBRICĂ Cînd mi-am ales, pentru examenul de la cursul de scriere creatoare al domnului Muşina, să scriu 50 de pagini de roman, aveam cuibărit în minte gîndul intim să încerc să-l scriu pînă la capăt şi, eventual, să-l şi public. Primul hop, şi cel mai greu, a fost trecut după ce am citit un fragment din roman la curs, de faţă cu colegii, iar domnul Muşina nu mi-a spus că e o porcărie. "Excelent, continuă să-l scrii", a fost rezoluţia dumnealui. Prietenilor de la meciuri nu le-a trebuit prea mult ca să afle că scriu o carte despre noi şi lumea noastră, a suporterilor de fotbal. M-au asaltat cu întrebări despre subiect şi personaje, cel mai mult fiind curioşi să afle dacă sînt şi ei portretizaţi în paginile romanului. Apoi am început să simt cum entuziasmul se transformă încetul cu încetul într-un fel de presiune. Sau, mai corect spus, "responsabilitate". Eu scriu şi pe un blog dedicat exclusiv culturii suporterilor şi a istoriei echipei din oraşul meu natal, şi am început să conştientizez că lumea va avea aşteptări de la mine. Adică, nu era ca şi cum nu mai scrisesem nimic în viaţa mea şi, hop-deodată, apar cu o carte şi oamenii mă iau aşa cum apar. M-am gîndit că viitorii cititori ai romanului vor dori să regăsească în paginile cărţii stilul şi atmosfera din "La Stegaru'", aşa că am început să privesc romanul ca pe un articol mai lung, pe care-l scriu pentru "stegarii" mei şi care trebuie musai să le mişte rotiţele sentimentale. Nopţile au devenit albe, după-amiezile se încheiau doar cînd puneam pixul jos sau închideam laptop-ul, iar paharul cu whisky mi-a fost prieten bun. O chestie foarte interesantă, pe care am remarcat-o în timpul elaborării, a fost că anumite lucruri pe care le scriam se petreceau şi în realitate. M-am trezit părăsit de iubită, într-un moment în care credeam că totul e perfect, la scurt timp mi-am revăzut fosta dragoste din facultate, dar era de braţ cu altul şi am simţit cum cade galaxia toată peste mine. Chiar mi-a fost teamă o perioadă pentru sănătatea celui mai bun prieten al meu, întrucît personajul său din carte moare. Cred că e un sindrom al debutanţilor, avem impresia că lumea se schimbă odată cu cuvintele noastre. Cînd am terminat cartea, am experimentat o altă stare: lipsa sensului. Dintr-odată, m-am pomenit că trebuie să dorm noaptea. Şi mi-am dormit nopţile aşteptînd nerăbdător să iasă cartea de la tipar, ca s-o văd şi s-o simt. A venit şi momentul ăsta, apoi a urmat alt climax: lansarea. La Gaudeamus, în toamna trecută, am avut mare noroc de prietenii din Capitală care m-au însoţit în acest debut. Cînd i-am văzut pe ei, a fost pentru prima oară cînd nu m-am simţit stingher în imensitatea Romexpo-ului. Urma peste doar o săptămînă şi lansarea de acasă, la "Şt.O. Iosif". În săptămîna lansării, Steagu' a jucat cu Steaua şi mă gîndeam că n-ar fi bine pentru atmosfera lansării să luăm bătaie. Băieţii credeau la fel. "Bă, Dobrică, dacă pierde Steagu', mai ţii lansarea aia?" Sindromul debutantului m-a lovit din nou şi chiar credeam cu tărie, în timp ce-i vedeam pe "stegarii" meu cum tropăie peste stelişti, că echipa asta a Braşovului am scris-o cu mîna mea. Nici nu ne-am revenit bine din beţia victoriei că a şi urmat lansarea de la "Şt. O. Iosif". Tribunele "Tineretului" parcă se mutaseră în subsolul librăriei. Au venit tinerii, bătrînii, colegele mele, mama, iar o doamnă cu păr alb, despre care am crezut iniţial că nimerise la subsol pentru a căuta o carte pe rafturi, a venit la mine să-i semnez un exemplar al romanului, cumpărat pentru fiul ei din Franţa. A fost cum mă aşteptam să fie? A fost dincolo de orice aşteptări! Oameni care n-au fost în viaţa lor la o lansare de carte au asistat dîrji la discuţiile literare, fete care ştiu că fotbalul e cu "huligani şi din ăia" făceau coadă să le scriu o dedicaţie. A fost ca o zi bună la meci. (Eroi locali, roman, Aula/Tracus Arte)

Silvia GRĂDINARU Debutul e cu dus şi întors. La început eşti incredibil de entuziasmat, apoi realizezi că, în tot timpul în care te-ai agitat să publici, ai ajus să te detaşezi. Te bucuri, dar parcă o faci din reflex pentru că actul în sine devine ceva natural, fără a mai fi ceva ieşit din comun. Se petrece o schimbare de perspectivă. Odată ce ai scos textele din tipar, poţi să le vezi mult mai bine, mai clar - vezi ce ar fi fost de modificat, de cizelat, vezi care sînt poemele care pot rămîne peste timp şi ce e doar maculatură. Mai "redresezi" cîte un vers-două în lecturi, dar asta e cam tot ce poţi să mai schimbi. Iar dacă faci asta nu înseamnă că nu eşti mulţumit de ceea ce a ieşit, ci doar că schimbarea necesară s-a petrecut şi lasă locul unui altceva. În sensul ăsta, pariul e acela al vocii, al găsirii coerenţei. Altfel, debutul nu marchează decît un pas pe aşa-zisul "traseu literar". Auzi impresii, citeşti părerile altora, cunoşti oameni noi şi încet-încet te deconstruieşti şi te construieşti la loc. Abia după ce faci asta, ajungi să te detaşezi cu adevărat. Nu e ca şi cum scrisul se opreşte în momentul în care ai terminat o carte, însă în clipa în care ai volumul în mînă, poţi cu adevărat să treci spre ceva nou. Nu e un punct, e un to be continued din filmele americane. În concluzie, adevăratul avantaj al debutului e economia de spaţiu - nu mai trebuie să cauţi prin casă foi, caiete, şerveţele şi altele pe care ai scris; poţi să ţii şi să dai oamenilor totul legat, în format A3. (L'enfant terrible, poezie, Tracus Arte)

Mihai IOVĂNEL Debutul în presă, în revista Adevărul literar şi artistic, a însemnat mai mult, în termeni emoţionali, decît debutul în volum. Explicaţia stă probabil în diferenţa de vîrstă dintre cele două momente (22 de ani vs. 33). Oricum, îmi evaluez debutul în volum cu o anumită uşurare - nu în raport cu ce este de fapt, ci în raport cu ce ar fi putut fi. De pildă, dacă perioada (post)studenţiei mele ar fi avut loc nu la rădăcina anilor 2000, cînd era teribil de greu să tipăreşti ceva, ci un deceniu mai tîrziu, cînd drumul "manuscrisului" dinspre concepere către editare (fie pe hîrtie, fie online) se face aproape instantaneu - cîte prostii aş fi publicat oare la 20 de ani? Aş fi dat la iveală sonete? lucrări de seminar? ghicitori? poeme în proză? cronici literare? Din astfel de scenarii speculative mă trezesc ca dintr-un coşmar în care aluneci în gol sau ţi-ai pierdut toţi dinţii, răsuflînd uşurat că, totuşi, ce bine e cînd se putea şi mai rău. (Evreul improbabil. Mihail Sebastian: o monografie ideologică, eseu, Cartea Românească)

Iulian KIR E o greşeală, dar îţi vei vedea cartea tipărită. Am aflat asta din timp, aşa că tot atît de multă ruşine am simţit şi în acea zi de vineri, luna noiembrie. Tînăr pensionar, am tras pe mine o cămaşă nouă de la ajutoare, a 328-a cămaşă nouă pentru a 328-a zi din an, apoi am coborît în stradă şi am apucat-o înspre aeroport. M-am trezit la uşa depozitului aproape de ora închiderii - Şi ce vrei, domnule? - Să-mi puneţi cele 50 (sau poate 100 de exemplare) în braţe. - Poftim. - Asta a fost tot, aşa-i?, am întrebat. - Cam da, cam asta a fost, vedeţi-vă de drum. Aşa că am mers o vreme pînă cînd am găsit o bancă întreagă într-un parc prost luminat; am şezut, iar înainte de a-l abandona, am legănat şi dezmierdat pachetul galben. La întoarcere am închiriat o maşină la volanul căreia am dormit foarte bine. Acasă, la Roman, nu am mai ajuns. E o greşeală, dar îţi vei vedea cartea, Celule moarte, tipărită. Şi atît. Atît, atît. (Celule moarte, proză scurtă, Tracus Arte)

Andrei POGORILOWSKI Am încetat să îmi mai trimit cărţile la editurile din România, cînd un prieten, care lucrase pentru mai multe, mi-a povestit cum redactorii şterg, pur şi simplu, dimineaţa, e-mail-urile de la autorii aspiranţi sau aruncă direct la coş manuscrisele trimise prin poştă. "De ce fac asta?" am întrebat. "Pentru că, în cazul în care le place cartea vreunui debutant şi aceasta primeşte undă verde pentru publicare, vor trebui să se ocupe de ea (!), iar dacă volumul nu se vinde - oalele se sparg în capul lor." Edituri cu reguli clare sau măcar cu puţin bun-simţ sînt puţine. Astfel, îmi aduc aminte cu plăcere de refuzurile pe care le-am primit de la Humanitas, Trei, Compania sau Curtea Veche. În cele mai multe locuri ţi se dă de înţeles (prin tăcere) că, pur şi simplu, nu exişti. Cu doi ani în urmă, am vorbit la Nemira cu însuşi directorul de atunci, rugîndu-l să mă ajute să primesc măcar un răspuns negativ de la unul dintre redactori. Deşi a făcut tot ce i-a stat în puteri, nici el nu a reuşit să obţină acest lucru. Q.e.d. Apoi s-a întîmplat minunea şi un juriu mi-a oferit Premiul de debut al Editurii Cartea Românească pentru romanul Cartuşe. Iată-mă publicat! Cîteva luni mai tîrziu, mă bucuram trecînd în revistă cele zece recenzii elogioase şi lipsa cronicilor negative. Era momentul să încerc să îmi public celelalte cărţi. Înarmat cu nou-achiziţionatul "aparat critic", am trimis încă o dată manuscrise la "toate editurile" (un concept pe cît de vag, pe atît de uşor de parcurs în România) şi, cu o singură excepţie, am înţeles din nou că nu exist şi că m-am reîntors în tagma veleitarilor mai mult sau mai puţin pisălogi - loc de unde vă salut cu veselie. (Cartuşe, roman, Cartea Românească)

Alex VĂSIEŞ Prietenii nu te privesc altfel şi te bucuri, apoi ţi-e ruşine, nu bei foarte multe seri pe banii lor. Cîteva fete se simt din cînd în cînd onorate, dar speri să nu fi aflat, să fie altele motivele. Mergi cu mai multă lume la mese, discuţiile încep să se schimbe şi îţi pare rău pentru băiatul ăla care rîde tot mai singur la glumele vechi, îl ajuţi puţin şi crezi că se uită restul urît la tine. Într-o seară, la o petrecere, cînd deja începe să treacă, te plimbi cu cine te cunoaşte şi vorbiţi lucruri normale, pe care le-aţi mai vorbit, e doar o armonie combinatorică. Intră la fix între voi şi vă leagă, deşi n-o să ţină foarte mult, o ştiţi amîndoi, vă pare bine şi vă daţi coate. După ce oboseşte, îl vezi mai transpirat şi începe să se uite peste tine, te întreabă cum e cu toată treaba asta, dacă e de-ajutor în vreun fel, că el a auzit de la alţii. Nu-ţi reproşează nimic, nu mai vrea totul de la tine, în spate se ambalează cîteva maşini de băieţi plecînd. Vă porniţi să terminaţi ce-a mai rămas înăuntru. Îţi deschide uşa, îţi spune peste umăr că se bucură şi că petrecerea asta nu ajunge, că merită sărbătorit serios. Te-ntorci în spate, vrei să verifici dacă e chiar aşa, nu-i chiar aşa, dar imaginile multe se schimbă, vine altă muzică şi în momentul ăsta nu-ţi pare rău că ai făcut-o, te bucuri că, dacă tot era vorba de distanţă şi de o lipsă care se apropia, măcar ai ales tu. (Lovitura de cap, poezie, Casa de pariuri literare)

anchetă realizată de Marius CHIVU