Cum preferaţi Paradisul?

(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 58, martie 2011)

Emil BRUMARU • Ruxandra CESEREANU • Rita CHIRIAN • Marin MĂLAICU-HONDRARI • Letiţia ILEA • Ioana NICOLAIE • Bogdan O. POPESCU • Adina ROSETTI • Ana Maria SANDU • Dan STANCIU • Radu ŢUCULESCU

„...Deci, am primit numirea de director al Bibliotecii Naţionale la sfîrşitul anului 1955. Mi-am luat funcţia în primire, am întrebat de­spre numărul volumelor, mi s-a spus că erau în jurul a un mi­lion. În realitate, am constatat că erau nouă sute de mii. Atunci am început să înţeleg strania ironie a faptelor. Eu mi-am imaginat în­to­tdeauna Paradisul sub forma unei biblioteci. Alte persoane con­sideră că ar fi o grădină, alţii şi-l pot închipui ca un palat; eu mi l-am imaginat întotdeauna ca o bibliotecă: şi aici mă aflam eu. E­ram, într-un fel, centrul celor nouă sute de mii de cărţi în nu­me­roase limbi şi în acelaşi timp mi-am dat seama că abia puteam să des­cifrez coperţile şi structura cărţilor. Atunci am scris o poezie in­ti­tulată «Poemul darurilor» despre această ironie a Domnului care mi-a dat cărţile şi orbirea.“ – Jorge Luis Borges, Cărţile şi noaptea

Emil BRUMARU Din păcate, nu cred că ni se dă, cu adevărat, o posibilitate, măcar una, de-a prefera, lejer, un „anumit“ Paradis. Doar ni-l amintim, un număr destul de restrîns din­tre noi, sau ni se pare că ni-l amintim, şi atunci numai fragmentar. Poate că fericirea – amin­tirea unui Paradis –, e altceva, nu chiar atît de la îndemîna oricui, trebuie să mai şi ai vo­ca­ţia fericirii. O să punctez ca să ţin minte; posibil ca fericirea (Paradisul) să fie atinsă cînd îţi dai sea­ma, nu cu mintea, ci cu tot trupul şi sufletul tău, că te contopeşti cu ceva mult mai mare, că in­tri într-un ritm al tuturor celor ce există pe pă­mînt şi în cer, că simţi, atunci, pe Dumnezeu şi ca şi El, creezi; creezi tocmai spre a spori această fericire paradisiacă şi a o justifica. Cu alte cu­vinte, doar rarele contacte cu Dum­ne­zeu, ne­aş­teptate, apa­rent întîmplătoare, dau a­cea re­văr­sare de lu­mină albă, de fericire totală, pe care eu, fiindcă aşa mă pricep, şi nu altfel, o las ex­pri­mată prin scris. Scrisul e o rugăciune, o în­dum­ne­zeire, un extaz rar trăit; eşti, ca să mă folosesc de un titlu al lui C.S. Lewis, „Surprins de bu­cu­rie“. Scriind, eşti fericit, scriind, te rogi. Cel pu­ţin aşa mi s-a întîmplat mie. Dar mai sînt multe de nuanţat. În ultimă instanţă, scrisul e felul meu de a mă ruga, e rugăciunea mea cea mai sin­ceră, ru­găciune venită din sîngele şi din car­nea mea. Sin­gura pe care o pot folosi, pe care în­cerc s-o ating. Marile cărţi au ceva de la Dum­nezeu, dar şi de la Diavol, asta e sigur. Curios e că mult timp am crezut că marile cărţi sînt doar cele „aju­tate“ de Diavol! Mă gîndeam la Suflete moar­­te, în special. Mă gîndeam la Demonul mes­­chin. Uite la Faust!!! A scrie într-o stare de fe­ricire! Fiindcă chiar el, scrisul, augmentează fe­ricirea, o duce la stări nebănuite, apropiate de mi­­racol, face palpabil, vizibil acel Miracol, Scrisul ca Har. Presupun că aici e vorba nu dacă crezi, asta e rar şi greu, ci doar dacă bănuieşti că există Dum­nezeu, deci şi Diavolul. Mă opresc, fiindcă aş avea prea multe de spus. Şi aş deveni confuz. Imi­xtiunea Diavolului în Paradis, ca instigator al con­sumării merelor halandala, e o im­par­do­na­bi­lă gafă veşnică. De ce să fiu dat afară, beştelit şi plefturit în toate felurile, din cauza unui fruct re­marcabil de gustos?

Eu am două pa­radisuri. Unul e un paradis cu cărţi (romane şi poezie – o bibliotecă magică în sens real, nu sim­bolic, metaforic etc., fiindcă sînt cam sătulă de metafore şi simboluri), altul e un paradis cu in­sule (greceşti, în speţă). Primul paradis este pen­tru suflet şi minte. Al doilea paradis e pen­tru trup şi suflet. De văzut paradisul insular gre­cesc, l-am văzut cu ochii mei: laguna Balos şi mi­ca insulă Elafonissi (ambele locuri se găsesc în Creta). Aici am terminat de scris romanul meu Angelus şi am fost fericită.

Cum paradisul sau vreo for­mulă patentată a lui nu există, obişnuiesc să-l al­cătuiesc eu însămi, firimitură cu firimitură. E pa­radisul o bibliotecă? Habar n-am. Are toate şan­sele, însă, să fie: o dimineaţă îngheţată de iar­nă; un motan cenuşiu-şobolan (ce mirare!), cu ochii galbeni, lungit la soare; un drum alb, punc­tat de urme de animale, tăiat milimetric prin pădure; un amurg purpuriu; o ceaşcă fier­bin­te de cafea; ploaia de vară; un şal de mătase; mi­rosul de pămînt reavăn; crupa unei iepe ne­gre, acoperită de sudoare; stolul de păsări ne­gre care trece acum prin stînga mea; primele me­le amintiri (un guguştiuc pe care îl strîng la piept, cu o inimă ca un ceasornic anapoda, şi un flu­ture mare, albastru, urcîndu-mi pe pielea bra­ţului); abecedarul pe care l-am primit, pe la trei-patru ani, de la tatăl meu (abia scos de sub teasc, a spus el); primul roman pe care l-am citit din copertă în copertă şi din care n-am în­ţeles nimic, preocupată să recunosc literele; o cas­cadă; ceaţa; o piatră roşiatică; America La­tină; nisipul sub tălpi; berze pe cîmp; un bărbat lă­sîn­du-şi capul pe umărul meu; un safari; au­rora nordului; Petersburg-ul.

Am în­tors întrebarea pe toate feţele. Am meditat, mi-am amintit de raiul biblic şi de raiul găi­ni­lor, de biblioteca lui Borges, de paradisul verde, de paradisul acvatic, de paradisul iehovist, de pa­radisul pierdut şi regăsit, dar degeaba. Nu m-am ales cu nimic, mă cuprinsese amă­ră­ciu­nea că nu voi putea răspunde la întrebarea dum­neavoastră. Atunci l-am sunat pe John Flo­rin Partene şi o seară întreagă am stat de vorbă de­spre Paradis. Dar ne-am răcit gurile de po­mană, nu s-a ales nimic. Ne-am întrebat dacă blon­dele merg în rai, ne-am amintit de păşunile raiu­lui, de Baudelaire şi ale lui paradisuri ar­ti­ficiale. Ca şi el, ne-am împiedicat şi noi de trup – acest paradis în destrămare. Atunci, am zis: bun, eliminăm instinctele. Am mai băut o cafea şi am conchis că îmi imaginez paradisul ca un loc în care simţurile să poată exista eliberate, ne­condiţionate de instincte. Totul să fie numai şi numai simţire, fără umbră de ne-simţire. A­poi, am încheiat într-un ton optimist: paradisul sînt eu, purgatoriul (despre care ştiu cîte ceva) sînt eu împreună cu cine vreau, iar infernul sînt cei­lalţi, desigur (iar despre infern toată lumea ştie suficient, pentru că suferinţa e mon­s­tru­oa­să). Însă, acum, cred că am fost prea optimist.

Îmi închipui paradisul ca pe un mic cartier în care ar locui toţi prietenii mei, cei în viaţă şi cei dispăruţi. Aş locui acolo cu ma­ma şi cu căţelul meu, fără de care paradisul mi se pare de neconceput. Şi mi-aş dori, bi­ne­în­ţe­les, mult mai mult timp pentru citit şi scris. Res­tul… trudă, supărări, probleme financiare… aşa-i că nu există în paradis?

Am învăţat de foarte tim­puriu că oamenii sînt răi. Cam aşa, ca tata ca­re, deşi avusese un părinte pastor, nu mai dă­dea deloc pe la biserică. Şi care, în plus, se mai oprea şi pe la Bufet. Degeaba era bun, la beţie, cu noi, copiii, că tot se suia în pod unde păs­tram, într-o lădiţă, sticle verzi cu otravă. Mă as­cun­deam deci sub o stivă de uşi scoase din ţîţîni şi semidezmembrate. Pîndeam, astfel, praful din razele de soare. De foarte devreme mi s-a spus că lumea e o pedeapsă. O vale a plîngerii, zi­ceau fraţii, sumbri şi cerniţi, care mai ocoleau u­neori pe la noi pe acasă. Totul era o încercare, un loc al greşelii, al păcatului de care nici unul nu scapă. Căci strîmtă este poarta şi puţini sînt ale­şii. Şi mai uşor va trece cămila prin urechile a­cului, decît păcătosul pe dreapta intrare. Pa­ra­disul era atît de departe, încît îţi trebuiau pingele de fier şi suflet de oţel ca să te poţi apropia. Du­pă cum vom răbda şi vom crede, după cum vom su­feri, aşa vom fi răsplătiţi mai tîrziu. Dar, pînă la urmă, cîţi vor izbîndi? Am crescut, m-am făcut sla­bă, nu tare. Ochii nu mi i-am deschis, însă m-am uitat uluită împrejur. Soarele răsare, luna are o singură faţă, plantele cresc, galaxiile se re­grupează, rîsul e al nostru, pe Titan cad ploi de me­tan, copiii ne seamănă, iubirea e o foaie, pu­tem înţelege puţinul, de ce n-am avea mai mul­tă speranţă? Paradisul poate-i aici, ni s-a dat, dar Iadul din cap încă nu ni-l lasă.

Prima în­tre­ba­re la care aş fi vrut să răspund ar fi fost: „Doriţi să existe Paradisul?“. Şi aş fi răspuns şi nu, şi da, nu – pentru că aş fi preferat să se regleze echi­ta­bil moralitatea faptelor noastre în timpul vie­ţii, da – pentru că totuşi aş dori, şi eu ca oricine alt­cineva, să poată exista, dincolo de moarte, fe­ricire. Dacă ne plecăm şi credem, cuminţi, că exis­tă Paradisul, efortul de a ne imagina cum ar fi unul pe placul nostru riscă să fie inutil. Pentru că, ne convine sau nu, se spune că Paradisul este într-un singur fel şi că ne este pe plac tu­turor, atîta vreme cît alternativa de a ajunge a­colo este oricum cea mai bună. Deşi nu sînt în­tr-o pasă optimistă în ultima vreme, pînă la ur­mă recunosc, candid şi plin de speranţă precum Rică Venturiano, că mi-ar fi drag să îmi aleg Pa­ra­disul. Acesta ar fi compus din infinit de multe ca­mere/etaje/spaţii virtuale, pe care eu aş putea, într-un timp fără sfîrşit, să le parcurg. Aşa cum Pămîntul este fără limite pentru timpul vie­ţii unui om, aşa şi Paradisul trebuie să facă faţă e­ternităţii, altfel ar aduce plictiseală, ceea ce eu, u­nul, dacă tot m-aţi întrebat, nu îmi doresc. Spre deosebire de un joc pe calculator, Para­di­sul meu personal ar conserva în întregime sim­ţu­rile mele şi ale celor cu care interacţionez, în­trucît aş fi bucuros să fie plin de personaje, de la gîze şi păpuşi pînă la elefanţi, cai şi oameni foar­te reali. Toate aceste făpturi din Paradis mi-aş dori să fie extrem de educate, să vor­beas­că foarte corect toate limbile lumii, să aibă ma­nie­ră, să ştie să mănînce cu furculiţa şi cuţitul, să salute respectuos, să nu întrerupă ş.a.m.d. Toa­te, cu excepţia cîtorva nemernici cunoscuţi, care să dea în permanenţă dimensiunea fru­mo­su­lui majorităţii. Mi-ar plăcea ca în acest Paradis, de­spre care povestesc, să poţi să te înalţi sau să de­cazi, pentru că aş dori ca totul să fie viu, cu de­cizii de a fi mai bun sau mai rău, şi nu imor­ta­lizat pe baza vieţii noastre precedente. Pînă la ur­mă, realizez că Paradisul ideal seamănă cu via­ţa din poemele mele, unde grunţi mărunţi este un personaj diafan care iubeşte, îşi face datoria şi scapă de relele care îl urmăresc. Ei bine, da, aş prefera ca Paradisul să fie definit de poemele mele.

Cred că am fost odată a­colo, demult. Nu-mi amintesc exact, dar pro­babil aveam vreo trei sau patru ani. Era o gră­di­nă foarte mare, scăldată mereu într-o lumină au­rie, ale cărei margini se zăreau vag. La prima ve­dere, totul părea nemişcat, dar apoi, dacă îţi ţi­neai răsuflarea şi aşteptai cuminte, începea să prin­dă viaţă. Frunzele foşneau ca o muzică ne­ma­iauzită, florile erau nişte inimi colorate care pul­sau, fructele sclipeau de parcă fuseseră aco­perite cu o pulbere magică, fluturii dansau ro­tin­du-se ameţitor, norii se mişcau pe cer alcă­tuind desene fantastice, iar eu ştiam că nu tre­buie decît să închid ochii ca să mă desprind u­şu­rel de pămînt şi să încep să plutesc şi apoi să zbor de-a binelea prin văzduh. Era frumos şi, mai ales, era un paradis foarte la îndemînă, pen­tru că era chiar în spatele casei. Am mai fost aco­lo de curînd, dar n-am văzut decît o curte ve­che, cam părăginită, cu straturi de flori aban­do­nate şi copaci bătrîni şi uscaţi.

Borges îşi ima­gi­na paradisul ca pe o bibliotecă imensă. Nici mie nu mi-ar displăcea deloc să fie aşa. Dacă avem tot timpul din lume, de ce n-am avea parte şi de o cinematecă bine aprovizionată? Şi, nea­pă­rat, paradisul să fie undeva la mare, iar plaja să nu fie prea aglomerată. Nisipul şi apa să se­me­ne, eventual, cu cele din insulele Bora-Bora, în care nu cred că voi ajunge în viaţa asta pă­mî­n­teas­că. Sigur, mi-ar plăcea să existe un fel de că­lă­torii imaginare şi să ne putem teleporta în niş­t­e simulacre de oraşe de care ni s-ar face dor. Dar adresa mea stabilă din buletinul de i­den­ti­tate de paradis ar trebui să fie pe o plajă exotică. Un­de aş primi prieteni mai proaspeţi sau mai vechi în vizită şi am găti scoici delicioase şi shrim­pi la grătar. Şi am desface cîte o sticlă de pro­secco rece ca gheaţa. Ştiu, sînt dintre cei care vor să-şi proiecteze plăcerile şi dincolo de moar­te. Poate mi se trage de la romanul lui Will Self, Cum trăiesc morţii… Sau poate e doar un vis atît de omenesc, prea omenesc şi paradisul ăsta…

Dac-ar fi să fie pe un­de­va un paradis, ar fi de neiertat să n-aibă forma unei pajişti, altminteri n-am avea ce căuta acolo. Cît vezi cu ochii se vede numai verde, sub un al­bastru pal (cer temperat-senin, de august pe sfîr­şite). Poate un strop de galben departe, ca semn al bunei creşteri ajunse la copt. În verde, pete de alb evaporîndu-se: aici a stat un lapte şi-a plecat. În aerul tare, stoluri de pînze vii, cu ari­pi şi cozi, care compun (plutind) un cap sau o idee sau alt desen. Desigur, seturi de pahare înalte peste tot (pe dealuri mai ales, dar şi pe ţărm, unde verdele se pierde în mare), din care să poţi bea diverse ambrozii cînd, însetat, ai chef de ud. Nu neapărat (deşi n-ar strica să fie in­cluse în proiect), cîteva aparate simple de trans­port, cu două sau trei roţi, pentru cei în­ceţi. De pildă, nişte biciclete înmiresmate care, prin pedalare, să degaje arome de cimbru (ori de vanilie, seara). Te-ai plimba cu ele stînd pe gîn­duri din mers. Nicăieri vreo oprelişte (o­pri­ri­le, în paradis, fiind refuzate prin statut), nici­un­de un stop: acela e locul creat anume ca să-ţi afli tih­na în deplasare, nu şezînd cum şezi în infern. Şi lucruri noi la tot pasul, nemaivăzute şi ne­mai­a­u­zite, nemaimirosite şi nemaigustate, nemai­pal­pate vreodată. Ici, într-un peisaj rapid, ie­pu­rele şi iapa (ambii aproape minerali) se trag din­tr-un acelaşi trunchi orhideal şi vor fi călăriţi – cînd unul, cînd alta – de acelaşi cuarţ lacom. Colo, în spatele unei cortine nu prea trase, un fiu de aminoacizi îşi fabrică părinţii consultînd a­tlase care fierb. Deasupra lui, ca o coroană pe un creştet moldav, se învîrte un Ştefan micuţ, în­veşmîntat în singurele trei culori cunoscute de români şi ţinînd un paloş măreţ în pumnu-i. Cu el va reteza un avînt (ce-i drept, cam firav) pen­tru a lăsa moştenire urmaşilor urmaşilor săi o duhoare. Alături, pe un soclu de carton, sta­tuia unui ghişeu, cu zece birocraţi înăuntru, mes­tecînd ştampile. Şi tot aşa mereu, un întreg ci­nema fastuos şi deşucheat, cu eroi şi erate. Pînă cînd careva, dintr-un impuls, trage un clo­pot şi decorul material dispare, înlocuit de unul sin­tactic. Se face linişte, doar un bivol mai are de spus o vorbă, apoi tace. Un timp (cît ai nu­măra pînă la trei şi înapoi), paradisul se clatină, oa­recum confuz. Apar pereţi, între momente. Ies aburi, se desfac distanţe. Intri.

Ar fi minunat să ţi­nă cont Cineva de preferinţele tale şi să-ţi ofere exact ce-ţi doreşti. Oricum, mai avem (încă) voie să ne visăm cîte un Rai personal. Pe-al meu mi-l imaginez aşa: o insulă în mijlocul ocea­nului. Vegetaţie bogată, pomi cu variate fructe, pă­sări, albine şi felurite animale care-mi vor de­veni singurii prieteni. Nimeni altcineva pe insu­lă. Nici urmă de om. Lacuri şi pîrîuri cu apă nău­citor de curată. Iubesc apa ca pe o fiinţă vie. Pen­tru mine, apa este cînd mamă, cînd soră, cînd amantă. Capabilă să dăruiască delicii su­pre­me, dar şi să fie primejdioasă, distrugătoare. Ca­pabilă să te adape, să te învie, dar şi să te su­grume. Sînt sigur că, în memoria ei, apa mă păs­trează sub chipul unui animal marin, aşa cum pre­cis am fost într-altă viaţă. Deci, o insulă co­ple­şită de soare şi de ploi, atunci cînd trebuie. Mu­zica: doar cîntecele păsărilor, ale izvoarelor, ale vîntului, ale frunzelor şi ale valurilor. Iar în ini­ma insulei, o peşteră nesfîrşit de adîncă. Ju­mă­tate din ea tapetată cu nesfîrşite rafturi cu cărţi, iar cealaltă jumătate cu nesfîrşite rafturi cu sticle de vin. O bibliovinotecă. Luminată, con­stant, de-o lumină diafană. Dar îngerii să nu se ara­te niciodată. A, da, încă ceva. Din cînd în cînd, să acosteze cîte o mică ambarcaţiune cu o sin­gură persoană. De sex feminin. O sirenă (ri­vala apei…) care rămîne o singură noapte şi nu mai revine niciodată. Să nu am nici o şansă de-a mă îndrăgosti. Desigur, paradisul poate fi şi după colţ – vorba lui Mario Vargas Llosa. Mie mi-e teamă, însă, chiar şi de colţurile cartierului în care locuiesc. De ceea ce mă pîndeşte după ele. Aşa că prefer insula din vis.

anchetă realizată de Marius CHIVU