„Fiecare autor are propria lui fabrică de cuvinte“

Will SELF, Jonathan COE
8 ianuarie 2013
„Fiecare autor are propria lui fabrică de cuvinte“ jpeg

(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 79, decembrie 2012)


În perioada 5-8 decembrie 2012, la Clubul Ţăranului din cadrul Muzeului Ţăranului Român, s-a desfăşurat cea de a V-a ediţie a Festivalului Internaţional de Literatură de la Bucureşti. Aflat în parteneriat cu festivalurile internaţionale de prestigiu Norwich Writers' Centre (Marea Britanie) şi Krokodil (Serbia), FILB este un proiect independent, coordonat de Oana Boca, Bogdan-Alexandru Stănescu, Ioana Gruenwald şi Vasile Ernu. Prima din cele patru seri de lecturi publice şi discuţii ale festivalului i-a avut ca invitaţi pe scriitorii britanici Jonathan Coe şi Will Self, într-o discuţie moderată de Luiza Vasiliu.

Aş începe cumva cu sfîrşitul, şi anume cu faptul că Philip Roth a declarat relativ recent, într-un interviu din Les Inrockuptibles, că se lasă de scris pentru că a fost îngrozitor, o adevărată tortură, pentru că, zice el, e foarte liniştit acum să vadă în fiecare dimineaţă un post-it pe calculator pe care scrie "Lupta cu scrisul s-a terminat". Aş avea două întrebări: 1) V-a trecut prin minte că, la un moment dat, s-ar putea să vă lăsaţi definitiv de scris? şi 2) Înţelegeţi decizia lui Roth şi felul în care vede scrisul ca pe o tortură?

Jonathan Coe: Philip Roth e destul de în vîrstă...
Will Self: E chiar foarte în vîrstă!
Coe: Dacă a hotărît că a spus tot ce avea de spus şi dacă lupta cu scrisul s-a dovedit a fi prea dură pentru el, atunci de ce nu? Ultimele lui romane sînt extraordinare. De fapt, anunţul lui nu mi se pare chiar atît de important: un autor de 78 de ani se hotărăşte să nu mai scrie nici o carte. Este extraordinar că a scris pînă la vîrsta asta. Bravo lui!
Self: Xavier Herbert, autorul australian care a scris cel mai lung roman în limba engleză - Poor Fellow My Country, 1200 de pagini -, pe cînd era încă tînăr, adică avea 74-75 de ani, s-a urcat în maşină, a condus de-a lungul şoselei Birdsville Track din Australia Centrală, a oprit maşina undeva pe drum şi a stat acolo pînă a murit de foame. Ei, ce zici de asta, Philip Roth?
Coe: Eu chiar am vorbit serios cînd am spus că e extraordinar faptul că a scris nişte romane aşa de bune la o vîrstă înaintată.
Self: Sînt oare chiar aşa de bune?
Coe: Unele, da.
Self: Pata umană, de pildă: tu chiar ai crezut povestea din carte? Tipul e negru şi femeia e analfabetă - ce intrigă stîngace! Sau Pastorala americană, în care fata se plimbă cu o mască pe faţă - ce-i prostia asta?
Coe: E un roman bun! Adevărul e că, pe măsură ce îmbătrîneşti, e tot mai greu să scrii, din cauză că eşti din ce în ce mai cuprins de îndoială în legătură cu ce vrei să spui, cum vrei să o spui, dacă nu cumva ai mai spus asta deja... Ar trebui să ne bucurăm că, în loc să îl lase puterile, cum se întîmplă cu majoritatea scriitorilor, Roth a putut să scrie atît de bine pînă aproape de sfîrşitul carierei.
Self: Ai dreptate. Tragedia e că mulţi scriitori mor înainte de a se opri din scris, iar ce se vede în proza lor e rigor mortis. Sper ca mie să nu mi se întîmple asta niciodată. Dacă vi se pare că am început şi eu să fiu aşa, omorîţi-mă acum, sînt gata să părăsesc lumea asta!

Dumneavoastră de ce v-aţi apucat de scris şi de ce n-aţi renunţat pînă acum?

Coe: Will, tu de ce n-ai renunţat? Asta mai ales în ciuda protestelor publice...
Self: De ce nu am renunţat şi de ce m-am apucat? Iubesc cărţile! Sînt convins că orice scriitor ar răspunde la fel. Cînd eşti mic, începi să iei contact cu literatura şi ajungi să o iubeşti cu pasiune, şi iubeşti cu la fel de multă pasiune ceea ce fac cărţile - nici un alt mijloc artistic nu o face la fel de bine, sau ce ştiu eu, poate nu sînt o persoană prea vizuală. Dar, pentru mine, cărţile au creat un fel de intimitate, o legătură cu cineva, care n-avea de-a face cu sexul acelei persoane, ţara de origine, vîrsta, etnia, au creat o legătură umană pură, spirituală. Cînd am crescut, mi-am dat seama că asta vreau să fac: să creez astfel de legături cu oamenii. Şi de ce nu m-am oprit? Deoarece scrisul a ajuns să mă reprezinte, să fie felul meu de a fi. Nu mă mai gîndesc la cărţi luate separat sau la ceea ce trebuie să fac, ci pur şi simplu acesta este felul în care eu trăiesc şi interpretez lumea. Mă tem că o să continui să scriu mai mult decît ar trebui fiindcă pentru mine a scrie este sinonim cu a trăi.
Coe: Will, ai simţit că vrei să fii scriitor înainte să fi devenit deja scriitor, a fost o perioadă în care voiai să fii scriitor, dar nu scriai încă?
Self: Da, pe la 14 ani îmi era cît se poate de clar că vreau să scriu ficţiune.
Coe: Dar nu te-ai apucat atunci, nu?
Self: Nu. Eram prea intimidat de faptul că scriitorii care mă făcuseră să-mi doresc să scriu erau Dostoievski şi Kafka. Şi pînă pe la 26 de ani nu m-am simţit în stare să fac asta. Mă simţeam copleşit de geniul lor. La 26 de ani urma să mi se nască primul copil şi mi-am dat seama că nu pot să las să treacă acest eveniment important din viaţa mea fără să încerc să scriu cu adevărat. Dar tu?
Coe: Am început să scriu cînd aveam 8 ani. Nu am crescut într-o atmosferă prea literară, casa noastră nu era plină cu cărţi. Tatăl meu citea cărţi de duzină, iar mama citea romane poliţiste - nu aveam rafturi pline cu ediţii din Dickens sau alţii. Eu citeam cărţi pentru copii şi benzi desenate, şi prima poveste pe care am scris-o era o copie a celei din banda desenată pe care o citeam atunci. Cum nu puteam să desenez, nu am încercat să reproduc imaginile, dar am furat personajele şi le-am pus în situaţii inventate de mine. Şi poveştile astea au devenit din ce în ce mai lungi, pînă cînd, la 11 ani, am scris o poveste cu spioni, care era o pastişă a romanelor cu James Bond. Tehnic vorbind, era de fapt un roman - avea 200 de pagini. Apoi m-am îndrăgostit de opera unui autor de benzi desenate şi comic britanic - Spike Milligan; a scris un roman care mi-a plăcut foarte mult atunci, Puckoon...
Self: Da, e un roman bun, mi-a plăcut şi mie.
Coe: Nu e Dostoievski sau Kafka, dar tot e un roman bun! Am scris şi eu un roman asemănător, pe care l-am trimis editorilor cînd aveam 16 ani - atunci am început să-i bat la cap cu manuscrisele mele. Mi-e greu să răspund la întrebarea asta, deoarece nu îmi amintesc să fi existat o perioadă în care să-mi fi dorit să devin scriitor, îmi amintesc doar de perioade în care scriam. Dar sînt total de acord cu ce a spus Will: scrisul devine felul tău de a fi şi nu mai poţi să-ţi imaginezi cum ar fi să trăieşti fără el. Nu pot să răspund la întrebare decît într-un mod negativ: scriu pentru că atunci cînd nu scriu sînt nefericit, agitat şi nu sînt deloc o companie plăcută. Nu mă simt în largul meu în lume sau cu mine, aşa că trebuie să scriu. Mă consider foarte norocos că am un public şi că pot să fac asta în continuare, atîta vreme cît există oameni care vor să citească ce scriu. Mă simt privilegiat.

Există o curiozitate pe care cititorii o au mereu apropo de ce se întîmplă în intimitatea scrisului unui autor. Care e rutina scrisului dvs.? Ştiu că la Will Self implică o maşină de scris şi tristeţea că o mare firmă de maşini de scris tocmai şi-a încetat activitatea.

Coe: Will şi cu mine am fost foarte apropiaţi de nişte celebri scriitori britanici care au murit între timp. Will - de J.G. Ballard, şi acum este mîndrul moştenitor şi posesor al maşinii de scris a acestuia, iar eu am publicat biografia unui scriitor britanic extraordinar, dar mai puţin cunoscut, B.S. Johnson, şi am primit maşina lui de scris. Amîndoi părem să fim inspiraţi de aceste toteme... Eu nu am obiceiuri, nu am nici măcar rutină, dar tînjesc după aşa ceva. Însă sînt norocos să am un spaţiu al meu unde merg să scriu. Este vorba de un apartament foarte mic, care a aparţinut soacrei mele, aflat în apropiere de casa mea. Acolo mă duc zilnic să scriu. Am un anumit program de care încerc să mă ţin: plec de acasă pe la 9 dimineaţa, petrec şapte sau opt ore în apartamentul acela, apoi mă întorc acasă, la cină. Dar ce se întîmplă acolo nu este o activitate disciplinată, structurată. Nu am obiceiuri, nu am nici stilouri importante, încărcate simbolic, cu care trebuie să scriu, nu folosesc un caiet anume. Pentru mine, frumuseţea scrisului constă în faptul că poţi să scrii oriunde ai fi. Poţi să fii oriunde în lume, ai nevoie doar de foi de hîrtie şi de stilou. La un moment dat, am crezut că devenisem dependent de laptop, dar mi-am dat seama că nici măcar calculatorul nu este obligatoriu. Unul dintre cele mai minunate lucruri la instrumentele de scris e că le poţi lua oriunde cu tine. Am un fel de a scrie lipsit de orice structură. Scriu ca un student care trebuie să termine un eseu la timp: amîn la nesfîrşit ce am de făcut. Lucrul la un roman îmi ia cam doi-trei ani, dar scriu efectiv în ultimele două-trei luni. Amîn totul pe ultimul moment. Sînt foarte nedisciplinat.
Self: Atunci ce faci în restul timpului, leneşule? Unii dintre noi scriu mii de cuvinte pentru articolele din ziare. În mod surprinzător, eu am o altă abordare. Poate că Jonathan este mult mai relaxat decît recunoaşte pentru că are o altă istorie cu scrisul: chiar dacă amînă grosul pe ultima sută de metri, el a scris în mod constant de cînd era mic. Eu m-am apucat serios de scris la 26 de ani şi simt cît de fragilă e această activitate. La 30 de ani am devenit scriitor profesionist. În primii ani mi-am cîştigat traiul doar din scris, am trăit cu impresia că cineva o să vină, o să mă bată pe umăr şi o să-mi spună că locul meu e înapoi în birou, alături de ceilalţi, că nu pot să fac asta, că nu pot să mă descurc singur. Şi chiar dacă nu sînt o persoană prea sociabilă, simt că slujba asta implică izolare. Adeseori se vorbeşte despre obiceiuri asociate scrisului - de exemplu, într-un birou, oamenii ies la ţigară împreună, sau mănîncă împreună, dar din moment ce noi nu avem aşa ceva, obiceiurile există ca să ne asigure un fel de cultură corporatistă pentru o singură persoană. Nu e obligatoriu să am anumite obiceiuri, dar ele mă ajută să-mi termin treaba, să mă lupt cu îndoiala de care spunea Jonathan. Din 2004, scriu prima variantă a unei cărţi la maşina de scris, nu la calculator, şi asta din cauza Internetului. De cînd au apărut conexiunile de mare viteză la Internet, e foarte uşor să apeşi pe un buton şi să faci altceva, cînd tu ar trebui de fapt să scrii: te trezeşti uitîndu-te la un om care-şi bagă pumnul în vaginul unei vaci; mai apeşi un buton şi poţi să cumperi o pereche de mănuşi complet inutile din piele de ren. Ce nenorocire! Zadie Smith, o bine-cunoscută autoare britanică (e o scumpă, o cunosc personal), a dedicat o mare parte din ultimul ei roman unui program care i-a permis să-şi blocheze accesul la Internet în timp ce încerca să scrie. Zadie, eşti cam fleaţă, puteai foarte bine să nu fi scris pe calculator! Dacă scrii ficţiune, nu scrii mai rapid la calculator decît la o maşină de scris. Cînd foloseşti maşina de scris şi nu apeşi nici o tastă, ai parte de tăcere: tăcerea absenţei lumii în care un bărbat îşi bagă pumnul în vaginul unei vaci şi a celorlalte porcării.
Coe: Vreau să văd ce căutări conţine arhiva ta de pe Internet.
Self: Am şters-o. Ar trebui să mergi la Google, în California, unde eu am fost deja. Am avut o conferinţă acolo. Găseşti înregistrarea pe net. Am călătorit nu ştiu cîte ore ca să vorbesc în faţa celor de la Google, şi ei toţi stăteau cu laptopurile deschise... Aşa că i-am spus organizatoarei: "Nu am de gînd să spun nimic pînă cînd nu o să-şi ridice privirile din monitoare." "Nu trebuie să vă simţiţi prost din cauza asta, probabil vă caută pe Google."
Coe: Am citit un interviu cu un scriitor care zicea că îşi caută numele pe Google şi pe Twitter de cel puţin 50 de ori pe zi.
Self: Eu ştiu un scriitor care are Google Push, o chestie care te anunţă de fiecare dată cînd cineva îţi postează numele pe Internet.
Coe: De ce ai vrea să ştii aşa ceva?
Self: Pentru că eşti un imbecil narcisist. Îţi spun mai tîrziu despre cine e vorba.

Will Self compara la un moment dat dezvoltarea romanului cu dezvoltarea simfoniei şi spunea că ele au crescut împreună şi că, în timp ce muzica a evoluat şi a ajuns la forme atonale, la fragmentare, literatura a rămas în continuare prizoniera romanului şi a unei fascinaţii faţă de totalitatea lui. De ce avem în continuare această fascinaţie a marii naraţiuni?

Self: Am ţinut la un moment dat o prelegere la un festival din Londra dedicat relaţiei dintre literatură şi muzică. Am vorbit atunci despre evoluţiile paralele ale simfoniei şi romanului, care au apărut în aceeaşi perioadă şi care sînt două modalităţi diferite de exprimare artistică. După apariţia atonalităţii, care a reprezentat o inovaţie pentru muzica clasică, doar unii compozitori minori au continuat cu formele simfonice tradiţionale. În schimb, în ciuda impactului scriitorilor modernişti, precum James Joyce, Virginia Woolf, Robert Musil, Louis-Ferdinand Céline, oamenii s-au întors la a scrie romane foarte tradiţionale despre personaje tradiţionale, cu o intrigă tradiţională. Dacă-i întrebi pe cititori ce le place, vor spune că intriga. Le place să ia de bună ideea că totul se rezolvă deseori cu ajutorul coincidenţelor: să cunoşti din întîmplare pe cineva şi să descoperi că aveţi cunoştinţe comune. Nu cunosc pe nimeni a cărui viaţă să fi fost determinată de astfel de coincidenţe. Ce încercam să spun e că, dintr-un motiv sau altul, romanul a rămas la aceste forme tradiţionale - mai mult în Marea Britanie decît în restul Europei.
Coe: Muzica atonală a fost revigorată în ultimii 30-40 de ani de compozitori ca Philip Glass. Ceea ce a făcut Schönberg la timpul lui a fost văzut ca un cul de sac artistic - era direcţia logică în care se îndrepta muzica clasică occidentală, dar nu cea în care se vor îndrepta generaţiile viitoare. Într-un fel, asta se aplică şi la ce a făcut Joyce. Ştiu, dragă Will, că eşti un mare admirator al lui Joyce şi că romanul pe care l-ai publicat recent, Umbrella, este în multe privinţe un răspuns, o continuare a lui Ulise... Este un roman foarte important pentru lumea literară britanică; a fost nominalizat la cel mai prestigios premiul literar britanic, Booker Prize, şi aproape că l-a cîştigat... mulţi cred că ar fi trebuit să cîştige... şi totuşi, este scris într-un stil cît se poate de modern, fără compromisuri, joycean - nici un alt scriitor britanic nu a încercat să scrie aşa în ultimii 60, 70, 80 de ani. Cred însă că ce a făcut Joyce după Ulise, adică Finnegans Wake, este, precum lucrările simfonice atonale lipsite de compromisurile compozitorilor vestici, un cul de sac extraordinar, dar care nu duce nicăieri.
Self: Hai să ieşim afară şi să ne batem goi în nămol ca să rezolvăm problema asta.
Coe: Hai s-o facem chiar aici!
Self: Să fim serioşi - Finnegans Wake e cam de necitit. De fapt, se poate citi doar dacă eşti poliglot: dacă vorbeşti daneză, italiană, franceză, cred că are şi nişte cuvinte în română...
Coe: Joyce chiar a spus că, dacă lui i-au trebuit 17 ani ca să o scrie, un cititor ar face bine să petreacă 17 ani ca s-o citească.
Self: Deşi admir anumite aspecte ale modernismului şi deşi am adoptat unele tehnici moderniste în cartea mea, acest lucru nu este un omagiu adus lui Joyce, nu este un exerciţiu de intertextualitate, nu am făcut-o ca să ridic vreo problemă lingvistică, ci am făcut-o pentru că aşa am simţit. Nu am mai putut să spun cu convingere "el plecă la Bucureşti", nu am mai crezut în naratorul impersonal care spunea asta şi nu am mai putut să cred în perfectul simplu pe care-l descria propoziţia respectivă. Modernismul din literatură şi din muzică poate fi văzut ca un cul de sac, dacă e folosit pe post de unealtă formalistă. Dar dacă îl folosim cu empatie, o să evolueze. Cred că Joyce a fost o victimă, precum scriitorii grupării Oulipo din Franţa, care au mulţi admiratori, dar mi se pare de multe ori că, în loc să elibereze puterile imaginaţiei prin adoptarea constrîngerilor formale, sfîrşesc doar prin a se juca şi atîta tot.
Coe: Cred că scriitorii, pe de-o parte, şi specialiştii, criticii, ideologii, pe de altă parte, au ridicat un zid între experimentele formale - dacă vrei să le numeşti aşa - şi sensibilitate. Există ipoteza că cele două sînt incompatibile, dar cred că Joyce nu este de acord cu această afirmaţie, pentru că Ulise este o carte extrem de emoţionantă. B.S. Johnson, autorul a cărui biografie am scris-o, s-ar putea să nu fie nici el de acord, deoarece romanele lui sînt extrem de experimentale şi, în acelaşi timp, pline de sentiment, şi cred că Umbrella e dovada acestui fapt. Este un roman de care te apropii cu un fel de nelinişte, dar odată ce te-ai lăsat cuprins de ritmurile prozei sale, descoperi un autor care şi-a găsit vocea autentică, vocea spre care a tins în ultimii 15-20 de ani.

Sînteţi amîndoi cunoscuţi în Anglia pentru literatura dvs. adeseori critică la adresa lumii contemporane, dar mai ales la adresa Angliei. Ce e în neregulă cu Anglia? Spuneţi-mi trei lucruri care nu vă plac la Marea Britanie.

Coe: Cu mult timp în urmă, pe cînd aveam vreo 30 de ani, am scris singura mea carte cu miză politică, numită Ce hăcuială!. În anumite privinţe, este un roman foarte lung, complex, cu multe straturi, care s-a născut dintr-un impuls politic simplu, aproape naiv - din groaza pe care o simţeam vizavi de ce s-a petrecut în Marea Britanie în anii 1980, sub conducerea lui Margaret Thatcher. Pentru că politica romanului e foarte simplă şi pentru că eram tînăr şi entuziasmat să scriu în acel stil muşcător şi satiric, a ieşit o carte foarte sinceră. Cu acest roman am devenit un scriitor cunoscut nu doar în Marea Britanie, ci şi în străinătate, şi totuşi, este cel mai atipic roman pe care l-am scris. Deseori sînt considerat un scriitor satiric, dar cred că această etichetă se aplică doar cărţii Ce hăcuială!, nu şi celorlalte. Satira implică un fel de teză, un punct de vedere predefinit (şi aşa a şi fost cînd am scris Ce hăcuială!), iar scopul romanului e să îi îndrume pe cititori în acea direcţie, fără să mai lase loc pentru ambiguitate, pentru multiplicitate - caracterul specific şi punctul forte ale romanelor europene. Aşa că acum privesc acest roman cu un fel de ambivalenţă şi mister: mă întreb cum ar fi să scriu iarăşi o asemenea carte, avînd în vedere că în Marea Britanie nu s-au schimbat prea multe în sfera politică. Mulţi îmi spun că e timpul să scriu iar o asemenea carte, dar nu ştiu cum ar arăta. Ce hăcuială! era plină de furie şi de credinţa că ceva se poate schimba ca urmare a dinamicii dintre literatură şi politică, viziune pe care nu o mai am. În plus, este un roman comic, dar acum nimic nu mai e de rîs.
Self: Îl înţeleg pe Jonathan deoarece, cel puţin în Marea Britanie, el poartă povara romanului Ce hăcuială!. De exemplu, ambii mei băieţi mai mari, care n-au citit niciodată nimic din ce am scris eu, au citit Ce hăcuială! cînd erau mici. Aveau vreo 13-14 ani, şi amîndoi mi-au spus: "Tată, citesc o carte grozavă. Se numeşte Ce hăcuială!. Ai auzit de ea?" Iar soţia mea mi-a zis: "Nu le spune că-l cunoşti pe Jonathan, că nu o s-o mai citească." Mă bucur că Jonathan a scris o carte care le inspiră tinerilor cititori pasiunea literaturii. Cred că este o mare realizare şi ar trebui să fii mîndru de asta. Eu nu mă consider deloc britanic. Mama era evreică americană, eu am un paşaport american şi unul britanic. Marea Britanie înseamnă Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord - un concept consfinţit de constituţia din 1922. Suveranitatea Marii Britanii este întemeiată pe un parlament lipsit de autoritate constituţională, după părerea mea, şi pe un monarh cu care nu-mi bat deloc capul. Şi pur şi simplu nu mă consider britanic, ci englez, londonez... Lucrurile pe care le urăsc la Marea Britanie sînt lucrurile pe care probabil le urăsc şi la România: banii - obsesia pentru bani, pentru preţul lucrurilor complet lipsite de valoare; urăsc partidele politice care se transformă în alte partide politice - din cît am apucat să cunosc România, mi se pare că lucrurile stau chiar mai prost aici, dar la fel se întîmplă şi în Marea Britanie. Din 2008, aproape 100.000 de familii din Marea Britanie primesc alimente de la stat şi o dată la două săptămîni se deschid noi cantine ale săracilor - asta se întîmplă în a şasea cea mai puternică economie din lume. În ultimii 30 de ani, prăpastia dintre bogaţi şi săraci a continuat să se adîncească. Toată lumea are de-a face cu aceleaşi probleme. Dar cel mai mult îl urăsc pe premierul Marii Britanii. Aţi văzut vreo poză cu el? Arată ca un fund cînd îl plesneşti. Ce exprimă cu adevărat faţa lui este un fel de seriozitate exagerată şi o mulţumire de sine cu totul nemotivată. Te uiţi la el şi ţi-e greu să crezi că la 3 dimineaţa stă cu capul pe masa din bucătărie şi plînge din cauza situaţiei disperate a ţării pe care o guvernează. Dimpotrivă, din ce citim în presă, îşi petrece o mare parte din timp jucînd Angry Birds pe iPad. Cum să nu-l urăşti?!
Coe: De asta cred că ar fi greu să scriu un roman despre situaţia actuală a Marii Britanii - nu aş şti cum să pătrund în mintea cuiva cum e David Cameron. Privind retrospectiv la Ce hăcuială!, îmi dau seama că figurile politice din carte sînt ca nişte personaje de desene animate, iar cei din jurul lor au mai multă consistenţă, sînt oameni tridimensionali. Cumva, i-am făcut să intre în conflict unii cu alţii şi asta e ceea ce cred că trebuie să faci dacă scrii despre situaţia politică actuală; oamenii aceia nu au o realitate pe care eu să o pot înţelege.
Self: Dar nu crezi că tocmai acesta este motivul pentru care acel roman continuă să aibă o aşa de mare influenţă: că, atunci cînd oamenii sînt atît de înnebuniţi de putere, se transformă singuri în caricaturi?
Coe: Da, ca să supravieţuiască politic, ca să poată continua. Un alt lucru ciudat privind politica din Marea Britanie este întoarcerea la anii 1950, la epoca deferenţelor. Dintr-odată ne scoatem pălăriile în faţa absolvenţilor de la Eton şi primim instrucţiuni de la ei, asta la 30 de ani după ce lumea anunţa că Marea Britanie e pe cale de a deveni o societate fără clase sociale - nu a fost decît o iluzie: acei oameni au aşteptat momentul potrivit ca să se întoarcă şi să ne spună ce să facem.
Self: Poate de asta ţi s-ar părea greu să intri în mintea cuiva precum David Cameron. Thatcher era o provincială din clasa de mijloc, pe cînd David Cameron nu este.

Există în establishment-ul literar britanic, şi nu numai britanic, ideea că un scriitor amuzant nu poate fi şi mare sau demn de a fi luat în serios. De unde vine această idee greşită?

Coe: Cred că este o idee prostească. Există zeci de contraexemple. În dezbaterile literare britanice se pune din cînd în cînd această întrebare. La noi există o tradiţie a romanului comic, aşa că această problemă nu ne preocupă atît de mult precum se întîmplă în Europa continentală. Cred că nu trebuie să-i bagi în seamă pe cei care susţin asta. Oricine are puţină minte ştie că umorul este calea cea mai scurtă spre adevăr, rămînînd în acelaşi timp subversiv. Mi se pare ridicol să scrii fără umor, pentru că te ruşinezi de asta şi crezi că aşa îţi dai mai multă importanţă.
Self: Da, într-un fel sînt de acord cu tine. Poate pe voi vă plictiseşte, dar pe mine mă interesează: cînd am publicat Umbrella în primăvara acestui an, romanul a fost luat mult mai în serios decît oricare altă carte de-a mea. Şi mi-am dat seama de ce: nu are nici măcar o singură glumă. Englezii, spre deosebire de ceilalţi europeni, sînt empirişti: noi nu credem decît în existenţa a ceea ce poate fi dovedit prin simţurile noastre. Nu sîntem idealişti, nu ştim nimic despre Kant sau Descartes, Wittgenstein, Schopenhauer sau alţii. Nici măcar nu ştim cine sînt. S-ar putea chiar să fie jucători de fotbal germani. Un critic literar britanic zicea: "Cartea asta nu are nici o glumă, prin urmare este o carte serioasă. Cartea asta, însă, are glume, prin urmare nu este serioasă." Îmi vin în minte cel puţin trei contraexemple. Toţi marii scriitori modernişti sînt amuzanţi: Kafka, Proust; şi Joyce e foarte amuzant uneori, ba chiar şi Musil...
Coe: Poate că nu ştiţi, dar Will a apărut într-un show de comedie: a jucat în două sezoane din Shooting Stars.
Self: Da, m-am îmbrăcat ca Britney Spears.
Coe: Şi te mai miri de ce n-ai cîştigat Booker Prize!
Self: Îţi sînt recunoscător că eşti unul dintre puţinii mei prieteni literari care au apărut în emisiune. Jonathan vorbea despre clasele sociale din Marea Britanie: există credinţa că, dacă eşti un autor serios, trebuie să ai un sacou din tweed şi o anumită conduită - trebuie să te iei pe tine foarte în serios. Motivul pentru care am vrut să apar în acea emisiune, la care puteţi să vă uitaţi pe YouTube, ca să mă vedeţi îmbrăcat ca Britney Spears, e că nu sînt destul de cu nasul pe sus ca să-mi placă să mă îmbrac în femeie. Trebuie să aparţii clasei de sus ca să îţi placă, dar eu tot m-am distrat. În fine, motivul pentru care am vrut să apar în acea emisiune a fost tocmai ca să subminez această idee.
Coe: Din fericire, foarte puţini oameni din establishment-ul britanic ştiu de Shooting Stars...
Self: Poate că da. Unora li se pare foarte ciudată ideea de a refuza o decoraţie din partea reginei Marii Britanii. Oamenii încă mă întreabă: "Nu-i aşa că ai accepta o decoraţie, dacă ţi s-ar oferi?" Şi cînd le zic "nu", sînt consternaţi. Mulţi se întreabă de ce Marea Britanie este o monarhie - noi n-am mai avut nici o revoluţie din secolul al XVII-lea. Răspunsul este că establishment-ul britanic cooptează foarte uşor oameni, te neutralizează, te castrează şi te face acceptabil într-un fel sau altul.
Coe: Establishment-ul britanic se pricepe foarte bine să rîdă de sine sau să mimeze autoironia. Una dintre cele mai grave insulte pe care i le poţi adresa unui britanic e "nu ştii de glumă". Dar dacă ştii de glumă, poţi să neutralizezi multe săgeţi otrăvite. Pe de-o parte, avem o adevărată tradiţie a scrierilor satirice şi, pe de altă parte, avem un establishment care le ignoră complet.

Pentru că tot a fost vorba de vaci, mai devreme, vreau să citez o frază din jurnalul lui Jules Renard, din data de 6 septembrie 1903: "Frumuseţea literaturii: pierd o vacă, scriu despre moartea ei şi mă aleg cu suficienţi bani ca să cumpăr o altă vacă." S-a schimbat ceva între timp?

Coe: Will, ai pierdut recent vreo vacă?
Self: E o viziune foarte ciudată şi agricolă despre literatură. Noi venim dintr-o ţară foarte urbană, trăim la oraş.
Coe: Înlocuieşte vacă cu maşină sau bicicletă.
Self: Da, pot să fac asta: îmi moare maşina - de fapt, maşina mea chiar a murit acum cîţiva ani şi chiar am scris despre moartea ei.
Coe: Şi ai putut să-ţi iei o maşină nouă cu banii respectivi?
Self: Nu, lucrurile s-au schimbat între timp. Eu nu am o asemenea viziune despre literatură. Azi-dimineaţă, am vorbit cu o jurnalistă din România despre impactul pe care-l are Internetul asupra romanelor şi despre ce se va întîmpla cu romanele. Editorii sînt foarte neliniştiţi, autorii la fel - singurii care nu sînt neliniştiţi sînt cititorii. Cred că pe cititori îi linişteşte faptul că apar constant cărţi noi, indiferent de forma în care sînt publicate. Poate că se amăgesc un pic, deoarece trecem printr-o perioadă în care vacile şi banii sau vacile şi cuvintele au un statut neclar: nu sîntem siguri de relaţia dintre ele. Ideea de copyright - dacă scriu şi public o carte, aceasta îmi aparţine într-un fel, nu poţi să ai acces la ea dacă nu plăteşti - este una relativ recentă. Legile de copyright au apărut la mijlocul secolului al XIX-lea şi au fost eficiente doar vreo 160 de ani. Iar acum ne-am întors în acele vremuri tulburi de dinainte de legile respective. Cred că oamenii se întreabă dacă, odată cu apariţia noilor forme de media, se vor schimba şi romanele, avînd în vedere că acestea sînt legate într-un fel de modul lor de producţie. O să avem noi forme ale romanului? Cred că da, dar mai cred şi că romanul s-a dovedit a fi o formă elastică, cuprinzătoare şi durabilă. În mod paradoxal, unele dintre caracteristicile romanelor tradiţionale, al căror critic se poate zice că sînt, au o largă răspîndire: dezvoltarea personajelor, înţelegerea firii umane şi modul în care unele firi se schimbă în anumite circumstanţe. Mi-e greu să-mi imaginez o altă formă care ar putea face asta sau să o facă la fel de clar şi simplu precum romanul. Cred că se vor scrie în continuare romane, multe dintre ele vor avea cam aceeaşi formă precum romanele din trecut, dar cred că ne aşteaptă o perioadă - din punct de vedere editorial - în care cărţi de rahat, cum sînt Fifty Shades of Grey sau Harry Potter, se vor bucura de şi mai mult succes şi vor influenţa modul de a gîndi al oamenilor.
Coe: Sînt de acord cu optimismul rezervat al lui Will în legătură cu supravieţuirea romanului. Sînt de acord că există cîteva cărţi, nu dintre cele mai bune, care au avut un succes extraordinar, bulversînd piaţa editorială şi perturbînd modul în care sînt privite romanele. Am crezut că Fifty Shades of Grey va avea succes doar în Marea Britanie şi am fost îngrozit cînd am văzut romanul în toate librăriile din România. Pe de altă parte, directorul celei mai serioase edituri din grupul editorial care a publicat Fifty Shades of Grey în Marea Britanie mi-a spus că pentru el a fost un adevărat noroc şi că, dacă vrea, în următorii cinci ani îşi permite să publice poeţi experimentalişti, deoarece compania lui a făcut o grămadă de bani din vînzarea romanului respectiv.
Self: O să cred cînd o să văd! Cărţile mele sînt publicate de aceeaşi editură care a publicat seria cu Harry Potter, şi ei nu şi-au cheltuit banii publicînd poeţi experimentalişti. Au cheltuit milioane şi milioane de lire publicînd memoriile unui ministru conservator, nesuferit, numit David Blunkett. Evident, cartea nu s-a vîndut deloc.
Coe: E adevărat că romanul are concurenţi. Punctul lui forte de pînă acum - portabilitatea - nu mai este doar al lui. Dacă zbori cu avionul sau călătoreşti cu trenul, nu mai trebuie să iei o carte ca să-ţi ţină de urît. Cred că pentru o minoritate destul de semnificativă, romanul este un antidot pentru toate aceste noi modalităţi de informare. Cum informaţiile la care avem acces prin Internet sînt tot mai fragmentate, iar capacitatea noastră de a asimila informaţii, de a le sintetiza şi de a reflecta pe seama lor scade treptat, cred că romanul este modul în care un autor poate să scrie pe larg despre anumite concepţii, poate să-l atragă pe cititor într-o lume imaginată, continuă, pe care nu o regăseşti în alte forme de artă. Şi cum presiunea care vine din partea acestor noi modalităţi de informare este din ce în ce mai mare, cred că aceste caracteristici ale romanului vor fi tot mai apreciate. Sigur că romanul nu va mai fi atît de important pentru cultura europeană aşa cum a fost în ultimele două secole, dar în mod sigur nu va dispărea.

Şi dacă tot am început cu sfîrşitul, să încheiem într-un fel cu începutul. Cum a început prietenia dvs.?

Coe: Dar noi nu sîntem prieteni! Aţi înţeles greşit (rîde). Sînt mai multe paralele între mine şi Will: ne-am născut în acelaşi an, am debutat cam în acelaşi timp - eu, la sfîrşitul anilor '80, Will, la începutul anilor '90. Timp de douăzeci de ani cărţile noastre au apărut în mare parte la aceeaşi editură, ne întîlneam pe la evenimentele organizate de cei de la editură. Şi cred că amîndoi ne-am certat cu toţi ceilalţi autori din Marea Britanie şi nu ne mai avem decît unul pe celălalt. Eu nu ţin legătura cu nici un alt autor. De fapt, noi încă nu am ajuns să nu ne mai suportăm.
Self: Mama mea cred că a lucrat pentru editura care ţi-a publicat pentru prima dată cărţile şi am citit primul tău roman atunci cînd a apărut.
Coe: S-au vîndut doar 272 de exemplare din tot tirajul, deci tu ai fost unul dintre cumpărători.
Self: L-am primit gratis! Am fost invidios pe tipul ăla care scria aşa de bine. Am ştiut de Jonathan de cînd a început să fie publicat. Portretul pe care-l face scriitorilor britanici nu e adevărat: nu s-a certat chiar cu toţi. Dar lumea literară britanică este într-adevăr foarte dezbinată. În după-amiaza aceasta, Bogdan-Alexandru Stănescu ne-a dus să vedem casa Uniunii Scriitorilor. Am cerut detalii despre Uniune - mi-e clar că e un copil al regimului comunist şi al ideii că producţiile literare pot fi văzute ca un tot. Însă într-o societate precum cea britanică nu pot exista asemenea uniuni. Fiecare autor se vede pe sine ca pe un capitalist independent, cu propria fabrică de cuvinte. Sîntem porniţi unii împotriva celorlalţi şi există acest sentiment oribil că, dacă X face vînzări, eu n-o să fac, dacă X este promovat, eu n-o să fiu, dacă Y apare în ziare, eu n-o să apar. Toate acestea creează o lume extrem de conflictuală, şi cred că se vede asta. De exemplu, în Anglia nu prea există mişcări literare sau scriitori care să-şi susţină unii altora proiectele literare, abordările diferite nu sînt acceptate. În cele din urmă, totul se reduce la vînzări şi la bani, iar asta te face să te simţi ca şi cum ai fi într-o continuă competiţie chiar şi cu propriii prieteni. Poate că Uniunea Scriitorilor pare ceva groaznic, poate că în anumite vremuri era plină de bătrîni birocraţi sovietici, poate că e ridicolă, dar trebuie să însemne ceva faptul că scriitorii nu trăiesc cu sentimentul că sînt mereu într-o competiţie financiară unii cu ceilalţi.
Coe: Nu ştiu cum să fac să nu par prea sentimental, dar în ultimii ani m-am simţit foarte apropiat de Will şi asta cred că se datorează faptului că familiile noastre seamănă mult: avem copii cam de aceeaşi vîrstă, noi sîntem de aceeaşi vîrstă, ne întîlnim şi ne plîngem de cum e să îmbătrîneşti, de schimbările care au loc după ce ai trecut de 50 de ani etc. Will scrie de peste 20 de ani şi, chiar dacă nu înţeleg şi nu-mi place mereu tot ce scrie, el nu este un scriitor carierist. În Marea Britanie, şi nu numai, există mulţi astfel de scriitori. B.S. Johnson, la care tot revin, a fost de multe ori descris ca un scriitor experimentalist, dar el ura cuvîntul ăsta şi zicea că diferenţa dintre scrierile experimentaliste şi celelalte nu contează deloc şi că scriitorii importanţi sînt cei care scriu ca şi cum ar crede că asta contează cu adevărat. Ceea ce i se aplică şi lui Will.
Self: Aprob ce a spus Jonathan, dar cred că nu ar mai trebui să petrecem aşa de mult timp împreună, căci romanele noastre ar putea ajunge să semene între ele, şi nu vrem asta, ca să nu ne scadă vînzările.

Dacă ar fi să recomandaţi unui cititor inocent o singură carte a celuilalt, ce carte aţi alege şi de ce?

Coe: I-aş recomanda să citească Umbrella, deoarece aici se vede că autorul şi-a găsit vocea autentică şi este o carte foarte captivantă. Totodată, este şi cel mai recent roman al lui, ceea ce mi se pare important. Nimic nu e mai deprimant pentru un scriitor ca cineva să vină şi să-ţi spună: "Sînt cel mai mare fan al tău! Mi-a plăcut la nebunie Ce hăcuială!", "Da? Şi ce părere ai despre celelalte opt romane pe care le-am scris?", "Nu le-am citit, dar sînt cel mai mare fan al tău." Recomand Umbrella pentru că e cea mai bună şi cea mai recentă carte a lui Will Self.
Self: Eu v-aş sugera să citiţi Ploaia înainte să cadă. Cred că este un roman foarte emoţionant, o alegorie despre viaţă. Nu vreau să sune prozaic şi simplist, dar, precum toate romanele lui Jonathan, şi Ploaia... face un portret extraordinar al evoluţiei societăţii. Iar dacă vreţi să înţelegeţi sufletul englez - în cazul în care există aşa ceva -, acest roman este ghidul perfect. În plus, are un stil extraordinar de frumos. Nu ştiu dacă este unul dintre romanele lui preferate, dar mie mi-a plăcut mult.

dialog moderat de Luiza VASILIU

traducere de Ioana VÎLCU

fotografii de Laurenţiu MIDVICHI

______________

Jonathan COE (n. 1961) a studiat la Trinity College, Cambridge, iar înainte de a se dedica scrisului, a predat poezie engleză la Warwick University şi a compus muzică de jazz. Romanul care l-a impus drept unul dintre cei mai importanţi romancieri britanici este Ce mai hăcuială!/What a Carve Up! (1994, John Llewelyn Rhys Prize şi Le Prix du Meilleur Livre Étranger). Romanul Casa somnului/The House of Sleep  (1997, Writers' Guild Award şi Prix Médicis Étranger) este considerat capodopera sa. Cea mai recentă carte apărută şi în limba română este Înspăimîntătoarea viaţă personală a lui Maxwell Sim/The Terrible Privacy of Maxwell Sim, traducere de Luminiţa Gavrilă, Editura Polirom, 2011.

Will SELF (n. 1961) a studiat la Exeter College, Oxford. A debutat în 1991 cu volumul de povestiri The Quantity Theory of Insanity/Teoria cantitativă a nebuniei (Geoffrey Faber Award), căruia i-au urmat, într-o succesiune rapidă, romane, povestiri şi nuvele ce s-au remarcat printr-o inventivitate lexicală rară şi o ironie incisivă. Romanul său How the Dead Live/Cum trăiesc morţii (2000) a fost nominalizat la Whitbread Novel of the Year Award. Cea mai recentă apărută şi în limba română este Cum văd eu distracţia/My Idea of Fun, traducere de Daniela Rogobete, Editura Polirom, 2010.

ASTALOŞ 1933 2014 jpeg
ASTALOŞ 1933-2014
A murit Astaloş. Vestea a venit într-o dimineaţă. Înainte şi după alte morţi. Sîntem înconjuraţi de morţi. Ca şi cum viaţa ar fi o subversiune.
Alain Finkielkraut, un „reacţionar“ la Academia franceză jpeg
Alain Finkielkraut, un „reacţionar“ la Academia franceză
Alain Finkielkraut (născut în 1949) a intrat, din ziua de 10 aprilie 2014, în rîndul nemuritorilor. Cărţile sale compun o lamentaţie antimodernă punctată de accente de revoltă împotriva unor evoluţii pe care individul nu le controlează. Transformările suferite de identitatea franceză sub impactul hipermodernităţii şi al imigraţiei constituie substanţa ultimului volum publicat, L'identité malheureuse, Editions Stock, Paris, 2013.
Tenebrele limbii şi literaturii române jpeg
Tenebrele limbii şi literaturii române
Eugeni şi Mihu sînt doi liceeni harnici, cuminţi şi frumoşi; ei provin din două familii harnice, cuminţi şi frumoase, dar părinţii fetei se opun iubirii lor. Fata decide să se sinucidă amîndoi, deodată, bînd vitriol, pe care l-a cumpărat deja, de la farmacie.
Tenebrele limbii şi literaturii române jpeg
O lecţie de patriotism
În general, socotesc că nu e bine să te joci cu cele sfinte - aşa că am ezitat la titlul de mai sus. Dar, cum să numeşti altfel o carte scrisă de un profesor universitar (...) carele însuşi despre sine scrie, pe coperta a patra, că, în fiinţa sa, "omul de ştiinţă a fost permanent dublat de cel ce a făcut din slujirea neamului său ceea ce sfinţii fac din slujirea lui Dumnezeu...
Pop Yoga jpeg
Pop Yoga
O sinteză originală este cartea lui Pacôme Thiellement Pop Yoga, Sonatine Editions, Paris, 2013.
Mioritiquement notre jpeg
Mioritiquement notre
De veacuri învăţăm la şcoală că "Românul s-a născut creştin", "Românul s-a născut poet" şi "Românul e francofon prin tradiţie".
Mereu în miezul chestiunii şi cu totul la marginea ei jpeg
Mereu în miezul chestiunii şi cu totul la marginea ei
Karl-Markus Gauß (Salzburg), n. 1954, din 1991 redactor-şef al prestigioasei reviste de cultură Literatur und Kritik, cunoscut critic literar, scriitor şi eseist austriac, laureat al unor importante premii literare austriece şi europene(...)
Tehnodrom 2013 jpeg
Tehnodrom 2013
Ca la orice final de an, e vremea unei rememorări: ce am descoperit, ce am accesat şi ce am criticat în Tehnodrom.
Străinii care au făcut Franţa jpeg
Străinii care au făcut Franţa
Numeroşi sînt străinii care, în ultimele două secole, au lăsat urme durabile în cultura Franţei. Dictionnaire des étrangers qui ont fait la France/Dicţionarul străinilor care au făcut Franţa, Editura Robert Laffont, 2013, 956 pagini, redactat de un colectiv de autori sub direcţia lui Pascal Ory, profesor de istorie la Sorbona, depune mărturie în acest sens.
Tehnodrom 2013 jpeg
echitate şi ebook
În Statele Unite, a început un scandal din cauza ediţiilor digitale şi a prezenţei lor în biblioteci. Marii editori acuză bibliotecile de "socialism" şi le impun preţuri mult mai mari la achiziţia acestor ediţii, cu 150% pînă la 500% mai scumpe decît în cazul utilizatorilor privaţi. Mai mult, editorii adesea limitează numărul de citiri ale unui exemplar. Cartea nu se mai află în proprietatea bibliotecii care o punea la dispoziţie publicului.
Andra Cărbunaru   PR, Librăria Bastilia jpeg
Andra Cărbunaru - PR, Librăria Bastilia
(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 89, octombrie 2013)
Arta contemporană la Veneţia  Între enciclopedic şi eclectic jpeg
Arta contemporană la Veneţia. Între enciclopedic şi eclectic
Veneţia, oraş suprasaturat de artă, găzduieşte la fiecare doi ani o vastă expoziţie de artă contemporană. Un fel de tur de orizont al creaţiei imediate. Anul acesta, organizatorii au ales drept temă - sau principiu coagulant - "cunoaşterea enciclopedică".
Un colţ de lume jpeg
Un colţ de lume
În Tire am mai descoperit o comoară: aşezată în mijlocul unei grădini exotice, stăpînă a multor veacuri, adăpost literar al multor erudiţi, Biblioteca "Necip Paşa" este unul dintre cele mai importante centre ale vieţii culturale. Atît ale oraşului, cît şi ale Turciei.
Ce aţi amîna(t) să faceţi în viaţă? jpeg
Ce-aţi amîna(t) să faceţi în viaţă?
Răspund: Gabriela ADAMEŞTEANU • Dumitru CRUDU • Andrei DÓSA • Ştefan MANASIA • Marin MĂLAICU-HONDRARI • Anatol MORARU • Cezar PAUL-BĂDESCU • Andrei POGORILOWSKI • Ana Maria SANDU • V. LEAC
Bucovina   schiţe literare  Unde a fost de fapt „Mica Vienă“ jpeg
Bucovina - schiţe literare. Unde a fost de fapt „Mica Vienă“
Un pămînt slav era Bucovina în Evul Mediu. Mai tîrziu, parte a voievodatului moldav. Numele ei provine din germanul Buchenland (Ţara fagilor). În 1774, acest ţinut, lăsat în voia naturii lui sălbatice, a fost ocupat de austrieci, care s-au pus pe treabă: au cultivat ţara şi oamenii ei.
Gloria unui solitar jpeg
Gloria unui solitar
Este bine totuşi de ştiut că, înainte de-a fi orice altceva, Guénon a fost matematician. Principiile calculului infinitezimal, o lucrare de tinereţe, publicată abia în 1946, arată interesul primordial al ezoteristului faţă de matematică.
„Activismul meu cultural poate fi privit ca o contrabandă cu arme“ jpeg
„Activismul meu cultural poate fi privit ca o contrabandă cu arme“
Este profesor de filozofie, eseist, dramaturg, romancier, filozof de consum cu discurs metafizic. Este un salvator de idei şi un demolator de concepte. E un "băiat rău". Ţine lecţii de filozofie unde te-aştepţi mai puţin: prin penitenciare, birturi, aziluri de bătrîni, case de nebuni, parcuri. E slobod la gură şi la minte.
Tehnodrom 2013 jpeg
Internetul şi protestele la români
Cine s-ar fi aşteptat ca, pentru prima dată în istorie, la un eveniment să participe mai mulţi oameni decît cei care s-au anunţat pe Facebook? ?i nu o singură dată, ci de două ori. Dacă nu plouă, şi a treia duminică probabil va fi la fel. (Articolul e scris după al doilea mare marş pentru salvarea Roşiei Montane, din 15 septembrie 2013.)
Gloria unui solitar jpeg
Iezechiel, autor ştiinţifico-fantastic
Profetul Iezechiel, figură din toate punctele de vedere excentrică, face excepţie de la regula invizibilităţii.
Bucureştiul insular din „Nuntă în cer“ jpeg
Bucureştiul insular din „Nuntă în cer“
Andreea Răsuceanu este dr. în filologie al Universităţii din Bucureşti cu lucrarea Mahalaua Mîntulesei, drumul către modernitate (2009). Cea mai recentă lucrare, Bucureştiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară, are la bază cercetările întreprinse în perioada 2010-2013 în cadrul CESI şi Université Sorbonne nouvelle Paris 3 (programul "Vers une géographie littéraire").
Noutăţile toamnei jpeg
Noutăţile toamnei
Răspund: Laura ALBULESCU (ART) • Lidia BODEA (Humanitas) • Denisa COMĂNESCU (Humanitas Fiction) • UN CRISTIAN (Casa de pariuri literare) • Oana DUMITRU (Vellant) • Dana MOROIU (Baroque Books & Arts) • Angela NAGHI (Publica) • Ştefania NALBANT (Curtea Veche) • Bogdan-Alexandru STĂNESCU (Polirom) • Livia SZASZ (Corint/Leda)
Mario De Mezzo   CEO, Editura ALL jpeg
Mario De Mezzo - CEO, Editura ALL
Preşedintele Asociaţiei Casa de Cultură (şi CEO al grupului editorial ALL) Mario De Mezzo a vrut să omagieze cu acest premiu un autor şi mai ales un redactor al editurii sale, pe Augustin Frăţilă, plecat acum cîţiva ani dintre noi.
 La Batthyaneum jpeg
La Batthyaneum
Cînd am ajuns la Alba Iulia, mi s-a spus: trebuie să vezi Batthyaneum-ul - mai degrabă un sanctuar de carte rară decît o bibliotecă.
Scandal, skándalon jpeg
Scandal, skándalon
Cum Iacov cu îngerul, omul cu dicţionarul: pînă dimineaţa. Termenul grecesc skándalon provine din skándalethron, suportul momelii într-o cursă - băţul în care e înfiptă carnea de focă pentru a prinde în cursă urşii polari, de pildă, dar nu carnea însăşi; [...]

Adevarul.ro

image
Cât costă minivacanța de 1 Mai-Paște pe Valea Prahovei sau în stațiunea Padina-Peștera
În scurt timp începe minivacanța de 1 Mai-Paște (5 mai 2024), prilej de relaxare și călătorii. Două populare destinații sunt Valea Prahovei și stațiunea Padina-Peștera (Dâmbovița). Ofertele de cazare sunt multiple și variate.
image
Ce ascunde China în Wuhan. Misterele locului de unde a pornit pandemia, dezvăluite de un cunoscut vlogger român VIDEO
Cătălin Stănciulescu, vlogger-ul român devenit celebru pentru în peregrinările sale a făcut interviu cu fratele celebrului baron al drogurilor, Pablo Escobar, a vizitat Wuhan, locul din China de unde a pornit pandemia care a ucis zeci de milioane de oameni.
image
Zboruri din Sibiu, de la 200 de euro biletul. Care sunt destinațiile de vacanță
Se reiau cursele spre cinci destinații de vacanță din această vară, cu un total de zece frecvențe săptămânale, ce vor fi disponibile pentru rezervare la agențiile de turism cu care colaborează aeroportul din Sibiu.

HIstoria.ro

image
Cum au construit polonezii o replică a Enigmei germane
Cu toate că germanii au avut o încredere aproape totală în integritatea comunicațiilor realizate prin intermediul mașinii de criptare Enigma, în final această credință s-a dovedit eronată, în primul rând subestimării capabilităților tehnologice și ingeniozității umane ale adversarilor.
image
Cine erau bancherii de altădată?
Zorii activităților de natură financiară au apărut în proximitatea și la adăpostul Scaunului domnesc, unde se puteau controla birurile și plățile cu rapiditate și se puteau schimba diferitele monede sau efecte aduse de funcționari ori trimiși străini ce roiau în jurul curții cetății Bucureștilor. 

image
A știut Churchill despre intenția germanilor de a bombarda orașul Coventry?
Datorită decriptărilor Enigma, aparent, Churchill a aflat că germanii pregăteau un raid aerian asupra orașului Coventry. Cu toate acestea, nu a ordonat evacuarea orașului și nici nu a suplimentat mijloacele de apărare antiaeriană.