- interviu cu Orhan PAMUK -
 
După o lungă serie de premii internaţionale prestigioase (The Independent Award for Foreign Fiction, Prix du Meilleur Livre Étranger, International IMPAC Dublin Literary Award, Prix Médicis Étranger, Friedenpreis ş.a.) lui Orhan Pamuk (n. 1952) i s-a decernat, în 2006, Premiul Nobel pentru Literatură, fiind primul scriitor turc care a primit această distincţie. O afirmaţie a lui despre genocidul kurdo-armean de la începutul secolului trecut, afirmaţie apărută într-un interviu din februarie 2005, acordat unui săptămînal elveţian, i-a adus, din partea ultranaţionaliştilor turci, teribila (& celebra) acuzaţie de „insultă împotriva turcităţii“. După mai multe tergiversări şi proceduri juridice, autosesizări ale Uniunii Europene, Amnesty International, PEN American Center ş.a., plus o declaraţie de solidaritate şi de incriminare a violării drepturilor omului semnată de José Saramago, Gabriel García Márquez, Günter Grass, Umberto Eco, Carlos Fuentes, Juan Goytisolo, John Updike şi Mario Vargas Llosa, acuzaţia a fost retrasă un an mai tîrziu. Cîteva atentate organizate ulterior împotriva scriitorului de către ultra-naţionaliştii turci au eşuat sau au fost dejucate. Scriitorul a renunţat să mai vorbească deschis despre genocidul kurdo-armean, dar continuă să militeze pentru asumarea trecutului şi libertatea de expresie. Restul este literatură. Publicată în 40 de limbi, tradusă – impecabil – şi în limba română de Luminiţa Munteanu, profesor universitar şi turcolog one of a kind. În perioada 23-26 aprilie, Orhan Pamuk a venit în Bucureşti – oraş pe care l-a asemănat Istanbulului natal – pentru a primi titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti, ocazie cu care a participat, alături de Norman Manea şi Antonio Tabucchi, la o masă rotundă la Facultatea de Litere şi s-a întîlnit cu cititorii români într-un eveniment găzduit de Ateneul Român. Orhan Pamuk va reveni în România, în luna iunie, la Tîrgul de Carte Bookfest şi la Festivalul „Zile şi Nopţi de Literatură“ de la Neptun, unde i se va decerna Premiul Ovidiu. (Mulţumim Editurii Curtea Veche pentru intermedierea acestui interviu.)
 
Ştiu că nu răspundeţi cu plăcere întrebărilor legate de problemele pe care le aveţi cu ultranaţionaliştii turci – vi s-au pus deja suficiente întrebări stupide, dacă nu chiar agresive, pe această temă –; prin urmare, vă asigur că întrebările mele vor fi strict legate de literatură şi de cărţile dumneavoastră.
 
Ce bine! Vă mulţumesc. Cum declar mereu – am spus şi la întîlnirea cu publicul românesc –, în toată această regretabilă poveste cel mai mult mă afectează faptul că jurnaliştii continuă să mă întrebe despre acele ameninţări. De fapt, literatura este cu mult mai importantă şi nu trebuie amestecată cu politica. Scriitorul trebuie să fie critic şi să militeze permanent pentru libertatea de expresie, dar literatura lui nu trebuie să răspundă chestiunilor politice; altfel, în timp, cărţile se autodistrug.
 
În romanele, în eseurile şi în interviurile dvs., Occidentul apare ca o veche, frumoasă şi necesară aspiraţie; n-au existat momente în care v-aţi simţit, totuşi, dezamăgit de Occident?
 
Nu cred că m-aş putea privi în ochi dacă aş spune asta, mai ales că mă văd pe mine însumi ca făcînd parte din Occident. Uneori Occidentul mai face greşeli – Bush m-a dezamăgit pe mine ca şi pe alţii, dar este el, oare, Occidentul? George Bush este doar un preşedinte american slab, din punct de vedere militar, un preşedinte nu prea înţelept. Şi nu vreau să spun în gura mare că Occidentul m-ar fi dezamăgit pentru că această afirmaţie, în partea mea de lume, s-ar interpreta imediat prin faptul că modernismul, dreptul la opinie şi libertatea de expresie, democraţia, emanciparea femeii, toate acestea ar fi, în mod automat, rele. Sînt critic la adresa lui Bush ca atîţia alţii, însă n-aş face o astfel de afirmaţie generală niciodată.
 
Imaginaţia e mult mai amuzantă.
 
Romanele dvs. conţin nenumărate date şi referinţe culturale, istorice, religioase – capitole întregi par desprinse din enciclopedii –, de unde şi nevoia ca traducerile să fie însoţite de note şi explicaţii... Cît de importantă şi ce pondere are documentarea în scrisul dvs.?
 
Depinde de carte. Mai întîi am ideea cărţii, apoi îmi fac un plan general, după care urmează mai multe feluri de documentare, în funcţie de ceea ce vreau să scriu la momentul respectiv. Pentru romanul Mă numesc Roşu, de pildă, a trebuit să mă documentez serios şi asta o vreme îndelungată. Am citit şi am recitit cărţi după care mi-am făcut o mulţime de fişe, am studiat ilustraţii şi manuscrise pentru care a trebuit să vizitez muzee din toată lumea şi colecţii islamice, m-am sfătuit cu curatori... Chiar am discutat cu editorul meu britanic posibilitatea unei viitoare ediţii ilustrate a romanului, căci 90% din ilustraţiile care apar în carte există cu adevărat în arhive. Ei bine, în fiecare seară mă întorceam acasă şi îi spuneam soţiei mele că voi începe să scriu romanul în ziua următoare, dar a doua zi mă apucam din nou de documentare. Astfel, am amînat începerea romanului cu aproape un an.
Dar documentarea scriitorului nu este una riguroasă, nu este o investigare doctorală şi nu seamănă deloc cu cercetarea omului de ştiinţă. Este ca şi cum te-ai „scufunda“ în tot acel material documentar strîns – începi să te înconjori cu el şi să trăieşti în mijlocul lui pentru că vrei să-l impregnezi de spiritul tău şi, în cele din urmă, să-l faci parte din spiritul tău. În timp ce un cercetător studiază materialul documentar de la distanţă şi îl descrie minuţios, la rece, eu încerc să mă identific cu materialul, încerc să reduc distanţa şi să mă încarc cu el, să devin acel material.
 
Cînd te documentezi pentru un roman înveţi ceva cu scopul de a crea altceva. Dar, cum spuneam, nu în sens ştiinţific, pentru că sinele tău este cel care asimilează tot acest material. Din acest complex proces decurg ironia şi spiritul postmodern al cărţilor mele. Citesc, îmi iau notiţe şi, din cînd în cînd, mă mai uit la cer şi îmi permit să mă gîndesc şi la altceva. E vorba de imaginaţie – imaginaţia e mult mai amuzantă! În cazul romanului Mă numesc Roşu, aşadar, ambiţia mea nu a fost să scriu cu acurateţe istorică un roman realist de la 1591, ci să compun o ficţiune a mea, să spun o istorie interesantă care să surprindă diverse aspecte ale vieţii cu relevanţă inclusiv pentru zilele noastre.
 
Este aici aspiraţia romantică de a te întoarce în trecut...
 
În cazul altor cărţi, am făcut alt tip de documentare. Mi s-a dat o legitimaţie de presă şi m-am plimbat pe străzi, am filmat, am făcut fotografii, am intervievat oameni întrebîndu-i despre problemele lor – aşa s-au strîns vreo 17-18 casete audio cu istorii orale... Am făcut aproape documentare jurnalistică.
 
Bucuria de a aparţine...
 
Comentatorii cărţilor dvs. au insistat în analizele lor pe tema identităţii, dar eu am detectat o subtemă la fel de recurentă şi de importantă – cel puţin în cele patru romane traduse la noi –, şi anume, frica de moarte. Mai toate personajele se raportează, într-un fel sau altul, la moarte, la dispariţie...
 
Sînt multe scene de moarte în romanele mele, e-adevărat, dar nu ca în filmele lui Tarantino! (Rîde) Încerc să văd cum este, ce se simte în preajma morţii; încerc, poate, să uit în acest fel de ororile adevăratei morţi. În romane văd moartea cu ochii minţii, e vorba mai degrabă de o moarte metafizică decît de o moarte reală. În Mă numesc Roşu personajul este ucis, dar el continuă să vorbească prin spiritul lui, care va trăi veşnic. Într-un alt roman al meu, netradus în română, un bătrîn moare, dar el continuă să vorbească pe încă cîteva pagini. Frumuseţea scrisului stă şi în această capacitate de a întrevedea, avînd o experienţă limitată, orice tip de experienţă.
 
Pentru că tot aţi făcut referire la acest roman, trebuie să spun că Mă numesc Roşu este şi favoritul meu, înaintea Cărţii negre...
 
Dar să ştiţi că nu peste tot s-a bucurat de acelaşi succes. În alte părţi, în Statele Unite sau în Germania, de pildă, romanul Zăpada, care va fi tradus curînd şi în română, este favoritul cititorilor şi al criticii. Se pare că atitudinea faţă de cărţile mele este diferită în funcţie de cultură. Europenii le citesc din interes pentru Turcia şi pentru turcii emigraţi masiv în Europa, americanii le citesc pentru ceea ce se cheamă „problema Islamului“, fiind interesaţi, mai ales după 11 septembrie, să vadă cum trăiesc oamenii în ţările islamice; aşa că pe mine mă preocupă acum mai mult să ştiu cum îmi citesc cărţile asiaticii cu care noi, turcii, ne asemănăm destul de mult, mai ales prin încercarea de a ne face cunoscută tradiţia, dar şi prin raportarea constantă la Occident.
 
Lui Borges nu-i plăceau oglinzile, spunea că nu fac decît să multiplice gesturile inutile...
 
Da, le numea „abominabile“... (Rîde)
 
În cărţile dvs. însă, oglinzile sînt agenţi ai revelaţiei; care este relaţia dvs. cu oglinzile?
Nu prea apropiată, de fapt. În romanele mele, oglinda este mai degrabă o modalitate de explorare a sinelui, decît o reflecţie a realităţii sau un truc literar borgesian. Dar eu nu sînt fericit în faţa oglinzii, de aceea şi încerc să mă văd prin cuvinte.
 
În romanul Cartea neagră, întrebarea care revine ca un motto sună astfel: „Vă este greu să fiţi dvs. înşivă?“, în timp ce în Fortăreaţa albă există o altă întrebare în jurul căreia se construieşte metafora identitară: „De ce sînt cine sînt?“. Întrebarea mea este următoarea: dar dacă identitatea noastră profundă este me-nită a rămîne pentru totdeauna învăluită în mister, chestionarea ei permanentă fiind însăşi condiţia noastră?
 
Poate că aveţi dreptate. Pe de altă parte, ceea ce noi numim identitate în cea mai mare parte a timpului este imaginea noastră interacţionînd cu societatea în care trăim. Nu există identitate în afara celorlalţi. Identitatea este o descriere relativă a noastră prin intermediul celorlalţi. Atîta timp cît există ceilalţi, cum zicea Jean Paul Sartre, vor exista mereu probleme identitare. Cei care aparţin unor ţări mai mici sau noi, turcii, ne întrebăm permanent ce cred ceilalţi despre noi, aşa cum şi eu, la rîndul meu, mă întreb oare ce cred despre mine aceşti oameni care ne înconjoară chiar acum în această cafenea?
 
Căutăm permanent în sinele nostru acel ceva care corespunde culturii noastre, acel ceva care să ne conecteze cu o mare tradiţie. Există o anume bucurie în faptul de a aparţine cuiva, de a face parte dintr-o comunitate, de a fi recunoscut de ea, de a te simţi în siguranţă în mijlocul ei şi, în cele din urmă, de a găsi o definiţie plăcută a ceea ce eşti tu cu adevărat. Există, aşadar, diferite faţete ale chestionării identităţii.
 
Sîntem făcuţi din tradiţii sau sîntem liberi să explorăm şi să ne purtăm cum ne place? – aceasta este întrebarea la care încearcă să răspundă cărţile mele.
 
Nu credeţi atunci că şi căutarea dublului nostru, a fratelui geamăn, face parte tot din condiţia noastră de rătăcitori şi este ceea ce, în fond, ne ţine în viaţă şi ne dă una din cele mai puternice motivaţii existenţiale?
 
Eu folosesc această temă în legătură cu starea turcească: aceea de a te fi născut şi de a fi prins pentru totdeauna între Occident şi Orient, de a fi mereu între, niciodată aparţinînd cu totul unei singure părţi, deopotrivă acceptat şi respins de fiecare dintre cele două părţi. Dar, fireşte, în spatele acestei teme există şi o motivaţie personală, de ordin intim, care însă coincide cu condiţia noastră socială. Farmecul literaturii vine şi din faptul – uimitor, de altfel – că anxietăţile personale corespund aproape întotdeauna stării lumii.
 
Romanul Fortăreaţa albă este contribuţia mea la una dintre marile teme ale literaturii, care poate fi găsită la nenumăraţi scriitori, europeni, dar şi de aiurea: la E.T.A. Hoffmann, E.A. Poe, Puşkin, Dostoievski, Borges... Uneori glumesc pe marginea acestui subiect, citîndu-l pe Nabokov care spunea că „dublul“ este una dintre cele mai plictisitoare teme ale literaturii. (Rîde)
 
În Cartea neagră, unul dintre personaje, care este scriitor, spune: „Nimic nu este mai uimitor ca viaţa. În afara scrisului“. Nu e aici un paradox?
 
Da, sigur; această frază este chiar finalul cărţii, de aceea este mai mult un statement decît o afirmaţie. Există o motivaţie personală în spatele acestei fraze: cînd m-am apucat de scris la doar 22 de ani, prietenii şi familia mă tachinau, spunîndu-mi: „Cum vrei să devii scriitor cînd tu doar citeşti cărţi şi nu ştii mai nimic despre viaţă? Cine ar citi un roman scris de cineva care nu ştie nimic despre viaţă?“ şi tot aşa. Am fost intimidat atunci de această poziţie a lor, aşa că, prin acest roman, am încercat să răspund presiunii lor de a opune scrisului viaţa.
 
Îmi pare că scrisul este pentru dvs., în acelaşi timp, un act de curaj, un semn al vanităţii, dar şi un mod de viaţă. Nu vă e teamă că, poate, într-o zi nu veţi mai avea nimic de povestit?
 
Am atîtea carneţele cu notiţe şi subiecte, atîtea proiecte şi atîtea vise de împlinit, încît acest lucru nu cred că se va întîmpla vreodată. Una din marile bucurii pe care ţi le aduce scrisul este predispoziţia de a visa la cărţi pe care să le scrii într-o bună zi. Eu visez cinci cărţi şi abia dacă scriu una! Chiar în această dimineaţă, pînă să vii să facem acest interviu, am lucrat la un roman care se va numi Muzeul inocenţei şi care va avea în jur de 600 de pagini, chiar mai multe în traduceri. Lucrez în fiecare zi, editez, şterg, adaug, reformulez, şi fac asta de mai bine de 18 luni. După ce îl voi termina, voi spune prietenilor mei că e ultima mea carte, dar şi ei, şi eu ştim bine că într-o zi mă voi apuca din nou de scris. (Rîde)
 
Sînt un voyeur
 
Cine este primul dvs. cititor, cui îi încredinţaţi ceea ce scrieţi înainte, de a ajunge la editor?
 
Mai bine de douăzeci de ani i-am citit fostei mele soţii. Seara, după ce scrisesem toată ziua sau toată
săptămîna, ea se aşeza pe pat şi îmi cerea să-i citesc cu voce tare. Între timp am divorţat, dar sîntem prieteni; nu ne vedem în fiecare zi, însă a citit deja multe din capitolele cărţii la care lucrez. Acum citesc însă prietenilor mei. Îmi place, în timp ce le citesc capitolele la care tocmai scriu, să le urmăresc reacţiile, şi eu ştiu, după mişcările sprîncenelor, după felul în care zîmbesc, dacă e bine ce-am scris sau dacă trebuie să refac acele pagini. Prietenii mei nu trebuie niciodată să spună nimic, înţeleg prea bine dacă sînt pe calea cea bună după mimica feţelor lor.
 
Cititul pe feţele oamenilor este şi una din metaforele din Cartea neagră, un roman în care se vorbeşte mult despre cinema, filmele americane fiind considerate, de unele personaje din roman, „vinovate“ de influenţa decadentistă a Occidentului. Dvs. aţi făcut anul trecut parte din juriul festivalului de la Cannes...
 
Sînt fericit în sala de cinematograf şi invidios pe întunericul sălii, pe ecranul uriaş pe care se desfăşoară tot felul de imagini... Îmi plac imaginile atît de mult încît, atunci cînd mă duceam cu soţia mea la cinematograf, mai mereu pierdeam intriga filmului şi începeam s-o întreb, din senin, spre disperarea ei: „Cine-i ăsta? Şi de ce face asta?“... Nu înţelegeam nimic. (Rîde)
 
Ceea ce desparte, în mod esenţial, filmul de roman este faptul că în cinema ai întotdeauna nevoie de alţi oameni – de scenarist, de cameraman, de sunetist... – ca să te exprimi pe tine. În literatură e mai ieftin şi mai uşor, nu eşti decît tu şi hîrtia din faţa ta. Însă e posibil ca tehnologia tot mai avansată, pe măsură ce fiecare va putea să-şi facă acasă propriul film, să omoare în viitor multă literatură.
Artele sînt rezultatul dorinţei de a ne exprima sinele. Unii oameni sînt mai vizuali, alţii mai verbali. Eu sînt o persoană vizuală şi, dacă ar fi fost mai ieftin, probabil aş fi făcut filme; acum însă am o mai mare experienţă în a mă exprima prin cuvinte. Aşadar, îmi place mult cinemaul; mai întîi pentru că sînt o fire vizuală, apoi pentru că, fundamental, sînt un voyeur. Pur şi simplu îmi place să mă uit la lucruri.
 
În emoţionantul discurs rostit la Academia Nobel aţi vorbit memorabil despre tatăl dvs. care v-a înţeles nevoia de a scrie, v-a sprijinit şi v-a încurajat să scrieţi. Dar mama dvs., s-a împăcat ea între timp cu ideea că sînteţi scriitor?
 
Percepţia generală, mai ales în Turcia, este că am fost mai apropiat de tata şi că am avut o relaţie problematică cu mama. În mare parte, e adevărat. Romanul Viaţa nouă însă i l-am dedicat mamei, deşi tata era încă în viaţă. Adevărul este că am petrecut mai mult timp cu „mămica mea“, ca să zic aşa, decît cu tata, care a fost plecat de acasă o bună perioadă din adolescenţa mea. Mama s-a ocupat de educaţia mea şi a fost mai critică cu mine. Dar acum ne înţelegem bine; este şi foarte bătrînă... Uneori glumesc cu ea şi o tachinez amintindu-i că, deşi n-a vrut să mă fac scriitor, romanele mele au succes, iar ea îmi răspunde: „De-asta eşti un scriitor bun, pentru că am fost eu critică cu tine cînd erai tînăr!“. (Rîde)
 
Sînt femeile, în lumea arabă, responsabile cu educaţia copiilor? În romanul conaţionalei dvs. Elif Shafak, Bastarda Istanbulului, există imaginea matriarhatului prin care se perpetuează tradiţia...
 
Nu doar în lumea arabă, dar şi în ţările sărace, cred. Aminteşte-ţi că în romanul lui Gabriel García Márquez, Un veac de singurătate, femeia conduce casa, iar bărbatul este cel care fantazează. Mai mult sau mai puţin, aşa este şi în societăţile occidentale, unde femeia este cea care are grijă de familie.
 
O vreme aţi studiat pictura – lucru care se vede foarte bine şi în Mă numesc Roşu; dar a-cum mai pictaţi?
Mi-ar plăcea să mai pictez, dar acum desenez cu creionul, în alb şi negru, şi am încă ambiţia de a face cărţi însoţite de schiţe şi desene.
 
Aţi declarat că scrisul nu este o muncă pentru dvs., că scrieţi cu plăcere şi că este o activitate care vă destinde şi vă aduce multă satisfacţie interioară; totuşi, cu ce vă umpleţi timpul atunci cînd nu scrieţi?
 
Mă văd cu fiica mea – o cheamă Rüya, care în limba turcă înseamnă „vis“ – de 3-4 ori pe săptămînă, ne uităm la DVD-uri, mă întîlnesc cu prietenii, călătoresc, hoinăresc prin oraşe privind oameni şi case, citesc pentru seminarul pe care-l ţin, pe durata unui semestru, la Columbia University din New York şi, uneori, mă mai las intervievat de jurnalişti care mi-au citit cărţile cu atenţie.
 
Acum, cînd sînteţi peste tot asaltat de fani şi de jurnalişti, cum suportaţi celebritatea?
 
Mă descurc. Oricum, se pare că celebritatea este mai uşor de suportat decît lipsa ei. (Rîde)
 
a consemnat Marius CHIVU
 
______
Orhan Pamuk (n. 1952) este cel mai cunoscut şi, totodată, cel mai controversat scriitor turc contemporan, asumat de întreaga Europă ca una dintre cele mai valoroase şi originale voci ale ultimilor ani. Născut la Istanbul, Pamuk a urmat studii de arhitectură la Universitatea Tehnică din oraşul natal, abandonate ulterior; în 1976 a absolvit Institutul de Jurnalistică al aceleiaşi universităţi. Din 1974 s-a consacrat aproape în întregime scrisului, după ce, o vreme, cochetase cu pictura. Opera sa, elogiată cu entuziasm de critici şi tradusă în peste 40 de limbi, cuprinde romane – printre care Fortăreaţa albă, Cartea neagră, Viaţa cea nouă, Mă numesc Roşu, Zăpada – şi un volum de memorii dedicat oraşului Istanbul. Recunoaşterea internaţională s-a concretizat şi într-o pleiadă de premii prestigioase, precum: The Independent Award for Foreign Fiction, Prix de la Découverte Européenne, Prix du Meilleur Livre Étranger, International IMPAC Dublin Literary Award, Prix Médicis Étranger, Friedenspreis ş.a. În octombrie 2006 i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Literatură.
În România, Editura Curtea Veche este editorul exclusiv al scrierilor lui Orhan Pamuk, începînd din august 2006, seria de autor fiind publicată în cadrul Colecţiei „Byblos“ – coordonată de Livia Szász.