(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 65, octombrie 2011)

Robert Şerban face de toate: scrie cărţi, conduce o editură de poezie, poate cea mai elegantă din ţară, precum şi un cotidian online, realizează de ani buni o emisiune TV, iar anul trecut a fost amfitrionul primei ediţii a Festivalului de vin şi literatură de la Timişoara... Mai presus de toate însă este poet. Ultimele sale două cărţi, Cinema la mine-acasă şi Moartea parafină, au avut zeci de cronici şi s-au bucurat atît de aprecierile criticilor, cît şi de cele ale cititorilor de poezie, despre care se crede, îndeobşte, că sînt foarte puţini. Nu şi cei ai lui Robert Şerban, care se pregăteşte şi promite să dea lovitura şi în proză. 

Mergi la festivaluri, primeşti burse de creaţie, susţii lecturi, publici şi eşti tradus... Ce mai înseamnă azi să fii poet? Poezia pare o meserie în sine.
La cadenţa cu care enumeri tu acţiunile, îmi creezi şi mie impresia că a fi poet e o meserie ce te ţine în chingi mai mult de opt ceasuri pe zi. Ba chiar că te obligă să faci şi ore suplimentare ca să exişti pe ramura lirică a literaturii.
Să fii poet e un paradox. Pe de o parte, îţi trebuie - vorbesc doar în numele meu, dar folosesc persoana a II-a singular dintr-un instinct de... apărare - distanţă faţă de cotidianul în care trăieşti, singurătate, puterea de a imersa în propria conştiinţă, de a te duce cît mai adînc în ea, de a călători prin amintiri, prin întîmplările importante sau mai puţin importante ale vieţii tale de pînă atunci, forţa de a transcrie în puţine cuvinte, dar încărcate de o mare energie, ceea ce ai văzut, auzit şi simţit în aceste "drumuri". Ar mai fi necesare o curiozitate în permanentă alertă şi o imaginaţie care să transgreseze cu uşurinţă planurile existenţei şi lumile interioare. Mai ai nevoie de minutele sau de orele în care scrii ca şi cînd n-ai fi tu, ca şi cînd mîna-ţi pare condusă de o altă mînă invizibilă şi inexplicabilă (oare ce poet, recitindu-şi poeziile, n-a avut senzaţia că nu le-a scris el, că nu-i aparţin?).
Ei bine, după toate aceste "evenimente" - la care nu te obligă nimeni să participi şi nu te constrînge nimeni să le provoci, dar care te fragilizează - urmează spectacolul poetic. Eşti invitat pe scenă să citeşti cît mai "bine" (sînt unii care mizează pe lectura banală, egală, chiar mormăită, ca un contrapunct la cea patetică sau bombastică a altora), eşti chemat la festivaluri să te "baţi" cu confraţi în texte memorabile şi aplaudabile, ciocăneşti în termopanele şi/sau emailurile editurilor, ale revistelor (asta cînd nu-ţi dau ele cîte-un semn, cînd nu te sună ele) cu manuscrisele-n dosar ori pe stick, mai aplici, la plesneală, pentru o bursă prin străinătate şi te trezeşti că ai cîştigat-o, răspunzi la interviuri, te întîlneşti cu elevii şi le povesteşti ce fain e să fii scriitor, iar ei îţi pun întrebări fierbinţi, de genul "ce aţi simţit prima dată cînd aţi scris o poezie?" sau "de unde vă trageţi inspiraţia?"...
Or, toate aceste "activităţi" sînt la antipodul scrisului. Al actului scrisului. E necesar ca poetul să fie o fiinţă socială, iar arta-i să fie propagată - el devenind chiar instrumentul principal de propagare? Răspunsul e diferit de la scriitor la scriitor, dar majoritatea celor care fac literatură acceptă să se expună, să-şi "tragă" după ei cărţile, textele. Unora le place foarte, au dezinvoltură, îşi confecţionează şi feţe pentru public, de la cele triste, melancolice, gînditoare, absente, sictirite, tragice, pînă la cele ce sar din ramă. De aici paradoxul: poetul e înnebunit după solitaritate şi, în acelaşi timp, după succes. Ar da orice pentru a fi singur cu hîrtiile sale, dar, apoi, aproape orice să se umple sala la lectură. Dar cum sîntem fiinţe duale (cel puţin duale!), se poate trăi şi aşa, în paradox.

Radu Vancu, Dan Coman, Cosmin Perţa (or mai fi şi alţii), mulţi poeţi tineri sînt acum tătici şi scot cărţi de poezie inspirate de noua ipostază domestică. Inclusiv tu. Cum se împacă paternitatea cu poeticitatea?
Paternitatea e o temă "bonus" pentru cei care o cunosc din propria experienţă, nu doar tangenţial sau din poveştile altora. Şi gîndindu-mă şi eu la cei trei poeţi numiţi de tine, îmi dau seama că e una majoră, căci cărţile lor "paternale" sînt foarte bune.
Naşterea copiilor mei, a Crinei şi, apoi, a lui Tudor, mi-a modificat ierarhia vieţii, mi-a schimbat priorităţile, mi-a "umblat" la calendarul activităţilor. Nu mai deţin eu locul 1 în topurile personale. Cînd iau o decizie care mă vizează direct, mă gîndesc întîi la ei, la familia mea. Sună cam banal, dar asta e. Păi, se cade să răspund pozitiv la toate invitaţiile pe care le primesc dinspre lumea literară, invitaţii care mă onorează şi care sînt importante, căci e lumea în care mă simt foarte bine? Se cuvine să fiu azi în Iaşi şi poimîine-n Constanţa? Nu. Şi nu doar pentru că nu se cade să fugi din faţa obligaţiilor pe care le ai ca tată, ci pentru că sînt cu adevărat topit după Crina şi după Tudor. Îmi place să mă joc cu ei, să-i fac să rîdă, să-i învăţ ce e bine să ştie la vîrsta lor (mă rog, ăsta micu' abia gîngureşte, dar o face cu frenezie şi cu zîmbetul pe buze, iar eu îl susţin, fac ca el!), să-i mîngîi, să-i privesc, să le spun că-i iubesc. Sînt doldora de poezie clipele pe care le petrec alături de cei doi pitici. Sper să am răgazul şi priceperea să le transpun în cuvinte. Am scris, în urmă cu vreo patru ani, vreo douăzeci de "poezii pentru Crina", dar am avut răgaz pentru asta, am fost pentru o lună într-o rezidenţă literară în Elveţia.
Aici intervine iarăşi dihania dihotomiei: pe de o parte, mi-aş petrece toată vremea cu Tudor şi Crina, pe de altă parte, simt nevoia acut să am timpul meu, să am răgazul să reflectez la toate minunile care se întîmplă de jur-împrejurul meu, să găsesc orele - nu multe! - să pun pe hîrtie un poem, două, trei. Eu scriu greu, foarte greu. Îmi trebuie o perioadă de încălzire, o alta de aruncat la coş şi abia apoi îmi intru în mînă. Dacă dă Domnul! Dacă nu, e bine şi aşa, măcar am încercat, data viitoare va fi, poate, mai cu noroc. Nu mă raportez la literatură cu îndîrjire şi vanitate, ci cu seninătate. Seninătate pe care o am şi cînd stau în preajma copiilor.

Cum e să fii şi editor de cărţi de poezie, nu e un job falimentar?
Editura Brumar, la care lucrez din 2005, nu e proprietatea mea, eu sînt (doar) angajat. Că n-a falimentat pînă acum, ba dimpotrivă, s-a înzdrăvenit - printre altele, şi-a mutat sediul: stăm în centrul Timişoarei, la vilă, într-un cartier rezidenţial - e dovada că nu-i o întreprindere chiar atît de păguboasă. De cînd muncesc aici, numărul titlurilor a crescut exponenţial, de la 10-20 cîte apăreau anual înainte de a veni eu, la 80-90 cîte apar acum. Nu toate sînt de poezie, nu toate sînt bibliofile, nu toate sînt capodopere, fir-ar!, dar Brumar e o editură cu o identitate bine conturată, căutată de autori, de cititori şi - mulţumesc şi pe această cale - de media culturală.

De ce-o faci, totuşi?
Îmi place să moşesc cărţile altora. Eu scriu puţin şi public rar, dar faptul că sînt editor îmi dă şansa să trăiesc bucuria apariţiei fiecărei cărţi alături de autor. Ştii cum e să-l vezi pe poetul debutant că-i dau lacrimile cînd îşi ţine cartea în mîini? Ştii ce tonifiant este să fii sunat de cîte un autor care îţi mulţumeşte pentru grija pe care ai avut-o faţă de cartea lui? De cînd eram mic am trăit printre cărţi şi am vrut să fiu scriitor. M-am molipsit de la tata, de la mediul în care el trăia: cenacluri, lansări de cărţi, lecturi, întîlniri pe corso sau la o bere cu cîte-un scriitor. Şi cărţi, foarte multe cărţi, pe care le cumpăra aproape zilnic! Bunul Dumnezeu mi-a dat norocul să nu mă îndepărtez de lumea în care am copilărit şi am crescut, şi m-a ajutat să mă păstrez în ea. Ca om care am făcut şi fac presă - asta însemnînd că interacţionez constant şi des cu alte lumi (a artiştilor vizuali, a politicienilor, juriştilor, a oamenilor de afaceri, a medicilor, sportivilor, actorilor etc.), spun cu mîna pe inimă că, dincolo de toate vanităţile, orgoliile şi mizeriile ei, lumea literară e, pentru mine, cea mai frumoasă dintre lumile posibile.

Ce crezi tu, ca poet, cititor şi editor de poezie, că-i lipseşte / prisoseşte poeziei române actuale, ca să frîngă cercul ei strîmt?
Din cîte citesc şi ştiu, poezia românească are calitate şi poate concura cu succes lirica oricărui meridian (să nu-mi spui de nu-ştiu-ce insulă!). Se scrie foarte mult şi bine. Prin urmare, avem ce să "vindem". Dar nu prea avem cui. Părinţii nu mai citesc, iar copiii n-au de unde să ştie că există şi această activitate. Ei îi imită pe cei mari. Cînd ajung la şcoală, învăţătorii şi, mai apoi, profesorii îi îndeamnă din tot sufletul sau din vîrful buzelor să citească, dar fără să ştie prea bine cum să le "împacheteze" cartea, cum să le inoculeze plăcerea cititului. E bine să nu uite că între copii funcţionează, ca motor, competitivitatea. Din perspectiva asta ar putea să organizeze concursuri de citit, de povestit, de scris. Tehnica permite astăzi să aduci aproape - prin proiecţii, prin audiţii - scriitori care îi pot vrăji pe copii. Sau, pur şi simplu, profesorii pot chema la ore scriitori care să intre în dialog cu elevii. În Timişoara poţi număra pe degetele de la o singură mînă profesorii de literatură care vin la lansări de carte sau la mitinguri literare, şi noi ne întrebăm de ce nu se citeşte poezie?
Despre asta e vorba, despre lipsa de educaţie literară a oamenilor tineri şi foarte tineri. Startul e rău. Publicul se formează în timp, etapizat şi cu program. Aşa cum s-au pus camere de luat vederi ca să se stîrpească frauda în masă de la bacalaureat, la fel ar trebui să existe o metodă de coerciţie pentru cei care sînt la catedră. Poate că lecţiile ar trebui filmate. Şi postate, apoi, pe YouTube, de exemplu. Cred că în clipa în care ştii că te vede (şi te rîde!) o ţară întreagă, îţi iei seama. Sau pleci din învăţămînt. Sînt cozi enorme de suplinitori care abia aşteaptă un post. Cînd a ajuns titular, cînd ştie că de acolo va ieşi la pensie, profesorul se blazează repejor şi lasă garda jos. N-ar trebui lăsat să o facă, ar trebui ţinut constant în corzi, căci de prestaţia lui depinde destinul unor oameni, destin pe care, pentru o durată de timp, îl are în mîini. Învăţămîntul e un serviciu public, plătit - prost, dar asta e altă poveste - din bani publici, prin urmare ce spun eu are acoperire şi în logică, şi în lege. Or, dacă legea îţi permite astăzi să asişti la naşterea copilului tău, de ce să nu-ţi permită să fii martor şi la formarea lui? Şi nu doar martor - că nenorocirea vine şi din lipsa de implicare a familiei în educaţie.

Scurtături nu există?
Ba da, pentru că trăim într-o lume a spectacolului vizual. It's show time! Şi atunci nu ai decît să aduci lumea literară sub reflectoare, sub camerele de filmat, în faţa microfoanelor. Aria de adresabilitate creşte, impactul se măreşte şi el. Vorbesc ca jurnalist care lucrează în televiziune de 13 ani, dar şi ca poet care a luat parte la cîteva astfel de evenimente literaro-mediatice. Unul dintre ele - cel mai recent şi cel mai amplu - organizat de Florian Lungu, Mike Godoroja şi Dan Mircea Cipariu, Noaptea de blues, poezie şi jazz, în vara acestui an, pe TVR 2. De altfel, D.M. Cipariu, care s-a ocupat de "secţiunea poezie" a transmisiunii în direct, este unul dintre cei mai buni "regizori" de evenimente publice în care sînt implicaţi poeţii. Mai sînt şi alţii, dar el a reuşit să atragă, să implice televiziunile şi radiourile. Ştie că "vocea poetului" trebuie amplificată cît se poate de mult ca să conteze, ca să aibă efect. Iar cînd spun efect, mă gîndesc la zona de lirism pe care orice om normal o are, doar că la foarte puţini e activată. E posibil ca poezia să se strecoare - nebănuite sînt căile ei! - prin undele electromagnetice şi să-l atingă pe un telespectator cînd nici nu bănuieşte, cînd tocmai se pregătea să schimbe postul. Poeţii sînt ca aruncătorii de grenade defensive: niciodată nu ştiu cîte victime fac şi dacă fac. Dar şi cînd o nimeresc e prăpăd!
 
Ai avut succes cu poezia: ultimele tale două cărţi s-au vîndut şi au avut şi zeci de cronici. Or, se ştie că poezia este un limbaj spe-multe exemplare s-au cumpărat în vestul Româcial, pentru cei puţini. Cum te "aperi"?
Cele cîteva sute de cititori, care au cumpărat cărţile mele, şi cele cîteva zeci de cronicari, care au scris despre ele, sînt oameni cu totul speciali. Destui cunoscuţi s-au arătat surprinşi ciali. Între noi fie vorba, 1500 de cititori (am că scriu versuri, fiindcă par un tip ancorat în aproximat în sus) ţi se pare mult, la o populaţie realitate, zic ei. de 21 de milioane? Înseamnă mai puţin de Iată, imaginea poetului e cam aceeaşi din 0,007%. Totuşi, nu pot să mă fac că nu ştiu că vînzarea cărţilor mele de poezie este peste media din ţară. De cînd a fost preluată în administrare de către Polirom, Editura Cartea Românească, unde au apărut Cinema la mine-acasă şi Moartea parafină, se bucură de o distribuţie foarte bună a titlurilor publicate. Cu cît aria de răspîndire a unei cărţi este mai extinsă, cu atît cresc şansele să fie vîndută. E cert că cele mai multe exemplare s-au cumpărat în vestul României, preponderent în Timişoara. Fiind eu prezent de atîta timp în mass-media, mai ales în cea vizuală, oamenii au fost curioşi să afle cum stau cu poezia. Destui cunoscuţi s-au arătat surprinşi că scriu versuri, fiindcă par un tip ancorat în realitate, zic ei.
Iată, imaginea poetului e cam aceeaşi din perioada romantică, cu vagi updatări: pletos, visător, sărac lipit, cam beţiv şi dus binişor cu pluta. De altfel, cei care scriu versuri nici nu se re-comandă "poetul Y". În cazuri rare, cînd sînt în trebaţi cu ce se ocupă, răspund "sînt scriitor". Nici eu nu mă bat cu pumnul în piept că sînt poet. Pe mine ideea de poet/poezie mă duce cu gîndul la fragilitate, la vulnerabilitate. Şi spun asta din interiorul ideii. Ei, acum, cînd model de succes este tipologia unui... Mircea Badea - cel care-şi încordează muşchii şi îşi scoate pistolul cu bile la TV, cel care îşi arată dinţii fioroşi, jugulara nervoasă şi freza de viitor deputat -, e cam perdant şi autist să te dai poet. Te aştepţi să auzi, despre tine, "săracu' de el...".
Există şi reversul medaliei - depinde unde o porţi! Dacă, în anumite cercuri, anunţi că eşti poet înseamnă că îţi doreşti să te poziţionezi pe locurile fruntaşe din grila de start. Înseamnă că te ţii deştept, că vrei să pari fistichiu şi interesant, nu aşa, ca tot omu' simplu. Vezi? Cum o dai şi o-ntorci, tot nu-i bine ca poet...

Poezia ta din Moartea parafină e ceva mai gravă. Ce s-a întîmplat cu tine, ca poet, de-a lungul anilor?
E în logica lucrurilor ca pe parcursul vieţii să te schimbi. Nu poţi să fii acelaşi la 20, la 40 ori la 60 de ani. La un moment dat te interesează ceva, la un alt moment ai alte căutări, alte întrebări, obsesii. Nu există teme ce se potrivesc doar anumitor vîrste. Literatura este un teritoriu al libertăţii totale, în care poţi alege şi face tot ce vrei, şi ea nu trebuie judecată prin grila convenţiilor de zi cu zi. Moartea e o temă veşnică în poezie, e la îndemîna oricui. Fiind într-o rezidenţă în Elveţia, în 2009, am constatat că mai tot ce scriam se învîrtea în jurul morţii. Pur şi simplu aşa îmi ieşeau poeziile. Îţi spuneam de cufundarea în mine care se produce cînd sînt singur şi cînd scriu. Probabil că imersiunea a fost pînă... jos, iar cînd m-am întors la suprafaţă am adus "poveşti" de-mbătrînit copiii.

Există poeţi "impostori", care-şi maschează lipsa de talent personal prin trucuri?
Impostori sînt peste tot. Unii sînt deconspiraţi repede, alţii se deconspiră singuri, iar cîţiva - cei norocoşi - rămîn pe seama istoriei. Care lucrează mai la ralanti, dar cred că şi-a făcut treaba întotdeauna, n-a dat greş, n-a iertat pe nimeni. Impostorii sînt ca parfumurile false: iniţial, au acelaşi miros cu originalul, dar în cîteva minute fie şi-l pierd, fie încep să trăsnească a temiri-ce buruiană. Dacă ai nas, te prinzi, dacă nu, te-ai făcut cu un parfum nou! Poezia unui "impostor" (e cam tare cuvîntul, zău!) te lasă la fel cum te-a găsit înainte de o citi. Nu-ţi face nimic, doar că ţi-a furat timpul. Trucurile sînt fie avalanşe de cuvinte, care te iau cu ele şi te tîrăsc vreo cîteva pagini, fie versuri stranii, bizare, ciudate, care au sonoritatea unor muzici nemaiauzite, fără melodie, încît poţi să ai impresia că eşti defazat faţă de poezia ultimelor 24 de ore. După ce citeşti şi citeşti, începe să-ţi vină pe limbă, ca o scamă, întrebarea: Şi? Şi?. Şi nimic. N-ai "păţit" nimic.

Ce "păţeşti" citind un poet bun?
Un poet bun te trage în lumea lui, pe care fie o recunoşti ca fiind şi a ta, fie o priveşti ca pe ceva cu totul nou, cu mirare şi interes. Dar cred că orice poet bun are puterea să-şi emoţioneze cititorul, să îi ridice pulsul, să îl facă să-şi ţină, măcar patru secunde, respiraţia, să-i coboare creierul în inimă. Un poet bun e cel care îţi hrăneşte eul cu ceea ce scrie.

Care crezi că ar fi cel mai rău lucru care i se poate întîmpla unui poet? Ţi-e frică de faptul că într-o zi vei începe să scrii poemele pe care le-ai mai scris? Mari poeţi au afirmat că inspiraţia este limitată.
Cînd eşti mare poet, îţi dă mîna să faci o astfel de afirmaţie... Eu cred doar că inspiraţia nu are cum să fie limitată, ci omul e limitat, săracul. Şi mai cred că nenorocirea cea mai mare care se poate abate asupra unui poet este să vrea să scrie, dar să nu o poată face. Să constate că tot ceea ce pune pe hîrtie sînt nişte banalităţi, nişte fleacuri, nişte zemuri. E mai rău decît să te repeţi, pentru că şi dacă te autopastişezi, nu o faci ad litteram, ci în trena a ceea ce ai scris. Şi, chiar dacă sînt variaţiuni pe aceleaşi teme, totuşi au sensul lor şi te ţin în faţa colii. Eu nu mă gîndesc la public şi la judecăţile lui, la ce crede şi aşteaptă el, ci la cel care, ca un vulcan, din cînd în cînd erupe. Lavă, cenuşă sau doar aburi. Întotdeauna există riscul ca din vulcanul ce aruncă tone de lavă, la sute de metri înălţime, să te transformi într-un vulcan noroios. Sau, şi mai tragic, să te stingi definitiv. Scrisul, o ştim prea bine, este, în primul rînd, un instrument de cercetare interioară. Uneori, un instrument inconştient. Oamenii se schimbă permanent. Prin urmare, "sonda" ce coboară în cei care scriu ar trebui să vadă, în permanenţă, alte tărîmuri. Şi în mod sigur ea asta vede, dar se întîmplă să nu ştii tu cum să le cartografiezi, cum să transcrii ceea ce vezi, să foloseşti acelaşi instrument, vechi, pentru lucruri noi. Nu mi-e frică de repetiţie. Mai degrabă mi-e teamă că o să mă copleşească viaţa, obligaţiile, iar eu n-o să am puterea să spun "nu", "stop", "nu pot", "nu vreau", "scriu, n-am timp!". Sînt un tip hiperkinetic, nu pot să stau locului, am energie care trebuie consumată - şi pe care o pun, de foarte multe ori, la dispoziţia cui mi-o cere -, dar, uneori, vreau să reflectez la ce e de jur-împrejurul meu. Să expir ceea ce am inspirat, trăindu-mi viaţa alături de oamenii pe care îi iubesc şi făcînd ce-mi place.

Mulţi poeţi au trecut la proză, dar sînt foarte rare cazurile cînd un prozator a trecut la poezie. De ce?
Scriitorii sînt povestitori (chiar ieri-seară, fiică-mea, care are 4 ani şi 8 luni, îmi spune: "Tata, pentru că eşti scriitor trebuie să-mi spui o poveste!"). Eu cred, chiar şi acum, cînd am sărit din postmodernitate în hipermodernitate, că povestea va rămîne axul în jurul căruia va gravita literatura. Chiar şi cînd se va sări în... hiperspaţiu. Şi apropo de călătorie, trebuie să-ţi spun o chestie profundă: poezia este cel mai bun şi cel mai scurt drum posibil de la primul vers pînă la ultimul vers. Doar că nu întotdeauna găseşti acest drum, nu poţi tot timpul să concentrezi story-ul într-o poezie ori într-un poem, fără să o/îl descentrezi. Şi atunci ai varianta prozei. Pentru un scriitor de poezie, proza e destindere. În cîteva versuri - cît are, de regulă, o poezie - orice cuvînt în plus se vede, orice vers nefinisat e zgomotos. Dincolo, în proză, lucrurile stau puţin altfel. Parcimonia faţă de fiecare cuvînt dispare. Mai mult, ai nevoie de propoziţii şi fraze întregi ca să împingi povestea înainte. De asta nu prea dau prozatorii cocostîrcul din mînă pe colibrii de pe gard.

Tu o să "trădezi" poezia?
Eu am scris şi scriu în continuare proză. O proză... autobiografică, ce vine dinspre jurnal sau se duce spre jurnal, depinde cum te uiţi. Am o serie de astfel de texte publicate prin cîteva antologii din seria "Prima dată", a Editurii ART, dar şi în Răcani, pifani şi veterani, apărută la Editura Humanitas sub îngrijirea lui Radu Paraschivescu. Recent, o proză scurtă, "Lili", îngroaşă paginile antologiei Alertă de grad zero în proza scurtă românească, întocmită de Igor Ursenco. Trădător cum deja m-am arătat, am început - în rezidenţa elveţiană din 2009 - un roman. Dimineaţa scriam la el, după-masa şi seara scriam poezie. Doar că a trebuit să aleg între munca în paralel, care nu putea dura decît două luni, cît stăteam acolo, şi focusarea pe una dintre cărţi. Am ales poezia şi a ieşit Moartea parafină. Dar cît de curînd voi relua scrisul la roman, căci îi ştiu povestea, îi ştiu personajele şi, foarte important pentru mine, ştiu finalul. Dacă ăştia micii se vor culca mai devreme decît o fac acum, e posibil ca anul viitor să-l termin. Dacă nu, voi fi nevoit să-l scriu cu... voce tare. Îi va fura somnul rapid - înseamnă că musai mai trebuie lucrat la frază! 

Sînt mulţi cititori de literatură care evită cărţile şi autorii gravi, întunecaţi, care scriu despre moarte... E aici o formă de a se proteja şi e o atitudine personală justificată. Aşa că, în numele lor, îţi pun această întrebare: Ce-i îndreptăţeşte pe scriitori să multipice teama şi interogaţiile asupra unor teme grele & grave faţă de care oricum nu devenim mai înţelepţi?
Eu nu scriu gîndindu-mă la ce i-ar plăcea sau nu cititorului, la ce i-ar conveni ori nu, lui, să citească. Nu mă interesează deloc să fac terapie prin literatură, nici să vînd mai mult, nici să-mi brenduiesc numele. Totodată, îi înţeleg pe cei care se feresc să citească o carte a cărei temă este moartea, dar ţinta scrisului meu sînt eu, în primul rînd eu. Dacă editura a decis că, de fapt, ţinta poate fi, totuşi, multiplă, şi că o carte care se intitulează Moartea parafină poate "atinge" mai mulţi cititori e deja o problemă de marketing. Şi de noroc. Moartea e inevitabilă, ai dreptate, dar e important cum o priveşti (dacă o priveşti) în ochi şi cum te raportezi la ea. Într-un fel mă gîndeam la moarte cînd nu aveam copii, în alt fel mă gîndesc acum la ea, cînd am doi. Jocul propriei vieţi se schimbă, nu mai sînt doar eu în el, ci şi omuleţii ăştia care depind foarte mult de cum ştiu eu să mă joc. Într-un fel mă inspira moartea la 20 de ani (fără griji şi fără bani), altcumva astăzi.

Pe de altă parte, noi, ceilalţi cititori, de ce căutăm tocmai cărţile care ne destabilizează, care ne întorc pe dos?
Lectura e, pînă la un punct, o experienţă inofensivă. Recent, am citit al doilea roman al lui Khaled Hosseini, Splendida cetate a celor o mie de sori. O carte despre condiţia femeii din Afganistan şi despre ororile războaielor prin care a trecut această ţară în ultimii 30 de ani. Nu-ţi ascund că mi-au dat lacrimile de cîteva ori (nu atît de des ca la Vînătorii de zmee, care - ca să te citez - m-a întors pe dos), m-a emoţionat puternic, dar, totuşi, n-am fost pînă acolo ca să văd cum e şi nici n-am trăit nemijlocit nenorocirile despre care Hosseini povesteşte. M-am destabilizat la mine în sufragerie. Şi în dormitor m-am stabilizat. Cărţile, pentru oameni echilibraţi şi obişnuiţi cu literatura, au rază mică de acţiune. După două-trei zile îţi revii, chiar dacă ai citit o carte devastatoare. Şi căutăm astfel de opuri tocmai pentru că ne oferă experienţe puternice, dar sigure.

Ce poate face poezia şi nu poate face nici un alt gen literar?
Poezia te poate ajuta să te vindeci, e o cale de a-ţi cere iertarea şi a aduce aproape, foarte aproape morţii. Uneori chiar şi pe cei vii.

Trăgînd o concluzie: eşti editor, jurnalist, realizator TV, ce-ţi mai trebuie poezie?
Poezia e pentru mine cam ce sînt potcoavele pentru un cal. Degeaba îi dai calului mîncare, apă şi adăpost, degeaba îl ţeseli şi îl îngrijeşti, dacă nu-i baţi potcoavele-n copite. Fără potcoave, nu e sigur pe el, nu poate trage cum trebuie, nu poate galopa. Chiar dacă nechează, nu e cal!

interviu realizat de Marius CHIVU

______
Robert Şerban (n. 1970) este scriitor, jurnalist şi editor. A debutat cu volumul de poezie Fireşte că exagerez (1994, Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor). Alte cărţi publicate: Odyssex (poezie, 1996), Piper pe limbă (interviuri, 1999, Premiul filialei din Timişoara a Uniunii Scriitorilor), Pe urmele marelui fluviu / Auf den Spuren des grossen Stroms (coautor, poezie şi proză, 2002), Timişoara în trei prieteni (coautor, poezie, 2003, Premiul revistei Poesis), A cincea roată (interviuri, 2004, Premiul filialei din Timişoara a Uniunii Scriitorilor), Barzaconii / Anus dazumal (proză, 2005), Cinema la mineacasă (poezie, 2006, Premiul revistei Observator cultural pentru cea mai bună carte de poezie, Premiul filialei din Timişoara a Uniunii Scriitorilor), Athénée Palace Hotel (coautor, teatru, 2007), Ochiul cu streaşină publicistică, 2007), O căruţă încărcată cu nimic / Ein karren beladen mit nichts (coautor, poezie, 2008) şi Moartea parafină (poezie, 2010). De asemenea, este prezent în volumele colective Cartea roz a comunismului (coord. Gabriel H. Decuble, 2004), Răcani, pifani şi veterani (coord. Radu Paraschivescu, 2008), Cartea cu bunici (coord. Marius Chivu, 2008), Prima mea călătorie în străinătate (coord. Bogdan Iancu, 2010) şi Primul meu job (coord. Florin Dumitrescu, 2011). În 2009, i-a apărut, în Germania, volumul de poezie Heimkino, bei mir. Realizează la TVR Timişoara emisiunea Piper pe limbă, este director editorial al Editurii Brumar şi redactorşef al cotidianului online Ora de Timiş (www.oradetimis.ro).