Fatou Diome, Pîntecele Atlanticului, Editura România Press, 2009 22,89 leitraducere din limba franceză de Elena Mihai (în manşetă:) Colecţia „Ultracontemporan”Fatou Diome este astăzi un icon al succesului multicultural, o scriitoare senegaleză imigrantă, devenită cunoscută pentru romanul Pîntecele Atlanticului, publicat în 2001. Succesul, dar şi condiţia de icon devin însă, ca în cele mai multe astfel de cazuri, coordonatele principale ale problematizării unui destin. Scriitoarea împărtăşeşte cu Salie – naratoarea şi protagonista romanului, în cea mai mare parte autobiografic – graficul tremurat al acestui destin: născută pe insula Niodior, în sud-estul Senegalului, urmărind un drum de excepţie pentru o fiică a culturii coranice, Salie se şcolarizează şi se căsătoreşte cu un francez, mutîndu-se la Strasbourg. Curînd însă, paradisul îşi arată adevărata faţă: nu este acceptată de familia soţului şi este nevoită să divorţeze şi să se descurce pe cont propriu. Pe lîngă dificultăţile materiale, Salie are de înfruntat ceva încă mult mai cumplit: identitatea ei este strivită între două oglinzi. Pe de o parte, este oglinda occidentalilor în care se vede ca o imigrantă de culoare care nu poate obţine nicicînd un statut legitim, iar pe de cealaltă parte, este oglinda compatrioţilor de pe insulă, pentru care ea, cea plecată în Franţa, pe pămîntul făgăduinţei, nu mai are dreptul la suferinţă sau la îndoială, transformată fiind într-o imagine a fericirii căreia i se refuză umanitatea. Franţa este fetişul absolut pentru cei din Niodior, iar fervoarea lor se exercită în religia fotbalului. Strînşi în faţa singurului televizor din sat (care acum transmite cu purici), adus însă şi el de un „parizian“, locuitorii satului îşi urmăresc cu sufletul la gură idolii, pe jucătorii francezi, gustînd odată cu ei victoria şi înfrîngerea. Fotbalul este însă mai mult decît sportivitate pură, el este biletul Lumii a Treia spre Occident. Cei mai buni dintre senegalezi pot fi cooptaţi la cluburile din Franţa şi destinul lor se poate schimba definitiv. Cel mai înverşunat visător este Madické, fratele mai mic al lui Salie, supranumit Maldini, după numele eroului său de la AC Milan. Crescut în cultul unei masculinităţi autoritare şi egoiste, Madické nu ezită să-şi transforme sora în reporter sportiv, pretinzîndu-i rezumate detaliate ale meciurilor atunci cînd televizorul din sat dă greş, şi, mai mult, să-l ajute să emigreze ilegal în Franţa. Prin el vorbeşte orbirea pasionată a întregii comunităţi: nimeni nu vrea să audă nimic despre sutele de africani care trăiesc în staule la periferiile oraşelor, sau pe fundul vapoarelor, despre fotbaliştii de culoare ţinuţi luni în şir pe banca rezervelor şi batjocoriţi în fel şi chip pentru o lovitură greşită pe gazon. Nici măcar povestea lui Moussa din satul lor, întors din Franţa fără să fi reuşit şi împins la sinucidere chiar de dispreţul celor de acasă, nu le spune nimic. Paradă şi glorie a festivismului, fotbalul le flutură pe sub ochi imaginea singurei lumi în care victoria şi demnitatea – o cerinţă ancestrală în lumea satului – sînt posibile. Din acest motiv, cel care pleacă este, asemeni zeilor, admirat, dar şi automat îndepărtat. Salie constată acest lucru la fiecare reîntoarcere. Aşteptată ca mesager al lumii „de dincolo“ atît în sens abstract, cît şi mai concret, drept cea care aduce bani şi cadouri, cercul se goleşte în jurul său atunci cînd încearcă să corecteze cu o tuşă de adevăr pasionantele vise de la capătul lumii, cît şi ignoranţa, miturile şi credinţele în vrăjitorii locali. Cu reperele identitare din ce în ce mai fragile, Salie înţelege, ca atîţia exilaţi, că parcursul, mişcarea sînt singurele ei moduri de a fiinţa. Dincolo de scindarea inerentă, acest „între“ despre care vorbeşte romanul este asimilat pînă la urmă valorilor lucidităţii, unicul punct de echilibru între lumile care se confruntă fie pe graniţa imaginară a jocului de fotbal, fie pe tărîmul, la fel de abstract, al permiselor de rezidenţă şi cetăţeniilor.