Era o zi de primăvară în care parcă toată suflarea se îmbrăcase de sărbătoare. Soarele mîngîia cu razele sale copacii înmuguriţi. Iarba de culoarea smaraldului se dădea în Leagănul Vîntului, pe Cîmpia Mare. Gîze mari şi gîze mici, cărăbuşi, fluturi, furnici şi mai mari, dar şi mai mici, mişunau, forfoteau, zumzăiau, se bucurau. Era ziua în care trebuia să aibă loc nunta dintre Sica-Furnica şi Cărăbuş, dar Sica era de negăsit.

Gîza-Buburuza a decis să-l ajute pe Cărăbuş să o găsească, dar Vîntul, neputîndu-şi abţine un strănut, i-a zburat pe cei doi departe, foarte departe, pe cîmpul cu flori. Tot zburînd, cei doi au aterizat într-un arbore. Şi ce mai arbore: braţele sale vînjoase atingeau cu frunzele însăşi bolta cerească, atît era de mare! Deodată, se auzi un căscat sonor şi doi ochi verzi ca două mărgele de jad se iviră din frunzişul des:

– Cine sînteţi voi şi de ce îmi tulburaţi somnul? întrebă somnoros copacul.

– Ne numim Cărăbuş şi Buburuza. Ne pare rău că ţi-am deranjat somnul, înţeleptule copac, dar Vîntul a strănutat şi ne-a trimis aici, spuse Gîza-Buburuza, cu tremur în glas.

– Mda! Scuzele sînt plauzibile. Vântul, se pare, are o mică răceală. Mă numesc Arboreus şi…

– Sînteţi înţeleptul copacilor de pe aici. Am auzit multe despre dumneavoastră. Sîntem onoraţi că ne aflăm în preajma dumneavoastră, spuse şoptit Cărăbuş. Copacul fu atît de surprins de această remarcă, încît deschise gura fără să poată scoate vreun cuvînt. Într-un final, Arboreus se oferi să le facă un favor. Normal, ei îl întrebară dacă nu cumva a văzut o furnică rătăcită.

– Pentru a afla aceasta, trebuie să vă duceţi la Muşuroiul Poveştilor. Regina Furnica are răspunsuri la aproape toate întrebările legate de insecte. Nu este departe. Luaţi-o spre nord-est şi veţi ajunge într-o clipită. Aşa şi făcură. După un timp, au dat în drumul lor peste o băsmăluţă roşie, tare frumoasă. Era agăţată de ramura unui copac şi striga în zadar după ajutor. Cei doi prieteni reuşiră să o dea jos, însă nici nu apucară să-şi dea bineţe că, săracul Vînt, începu să tuşească şi îi azvîrli pe toţi trei exact lîngă muşuroi.

– Cine sînteţi şi ce vreţi? se auzi o voce nu prea călduroasă.

– Ne numim Cărăbuş şi Buburuza, iar ea e…

– Dantela! se auzi vocea gingaşă a băsmăluţei. În timp ce prietenii discutau cu unul dintre străjeri, cel mai de temut paznic al muşuroiului, Generalul Termită, se repezi la ei gata să-i termine.

– Uşurel, Generale Termită! fu oprit atacul paznicului. Să vedem întîi ce vor, spuse, cu o voce blîndă, o albină ce se prezentă, drept AcUşor. Aceasta îi conduse la Regina Furnica, în timp ce Dantela povestea cum a ajuns agăţată de ramurile unui copac.

– Mă prinsesem atît de bine de parcă o gospodină îmi pusese un cîrligel care de obicei ţinea hainele prizoniere de o sîrmă. O mică adiere de vînt şi iată-mă purtată în acel copac!

– Bine aţi venit! le ură Regina Furnica, atunci cînd intrară în sala tronului.

– Bună ziua, prea-mărită Regină. Am pornit în căutarea unei furnici pe nume Sica-Furnica, o furnică dispărută chiar în ziua nunţii.

– Ei bine, aţi venit exact la locul potrivit. Sica a venit aici, în urmă cu puţin timp, în căutarea unui adăpost. Mare le-a fost bucuria cînd s-au reîntîlnit cu Sica-Furnica. Chiar şi mai mare, cînd Regina le-a dat şi o hartă pentru a putea ajunge mai uşor înapoi acasă. Era drum lung, dar nici nu făcură bine un pas că Vîntul îi purtă, într-o clipită, departe, cam la jumătatea drumului. Din păcate, în apropierea unui posibil mare pericol! Dar teama le pieri repede.

– Opriţi-vă! se auzi o voce din spatele lor. Cînd se uitară în spate, nu mică le-a fost mirarea să vadă un cîine condus… de doi purici!

– Hei, călătorilor, doriţi să mergeţi undeva?

– Da! V-am fi foarte recunoscători dacă ne-aţi putea duce în Cîmpia Mare.

– Acolo mergeam şi noi. Eram invitaţi de onoare la o nuntă.

– Ei bine, vă vine să credeţi sau nu, chiar noi sîntem mirele şi mireasa, se repezi Sica-Furnica. Şi aşa au ajuns la propria nuntă

– Sica Furnica şi Cărăbuş, urcaţi pe spinarea cîinelui ca într-o trăsură de lux. Au avut invitaţi din toate colţurile Cîmpiei Mari. După petrecere şi-au dat seama cît de important este să ai prieteni adevăraţi, care să te ajute la greu, care să te susţină şi să te încurajeze atunci cînd totul pare pierdut şi fără rost. Dacă ai prieteni, eşti bogat! 

Matei ZAGARADNIUC, clasa a V-a,  Şcoala nr. 190 „Marcela Peneş“, Bucureşti