Nebunii ani ’90 au consacrat, la noi, formula şi formatul scrisorii deschise.
 
Cititorii de azi, cei mai tineri dintre ei, pot să se intereseze şi să afle: părinţii lor vibrau la unison atunci cînd o personalitate a societăţii civile adresa cîte o scrisoare deschisă unui factor de răspundere din zona supraetajată a Puterii. Toată România aştepta ca Guvernantul să răspundă, într-un fel sau altul, Opozantului.

Scrisoarea deschisă a acestuia era de obicei de o limpezime tăioasă şi ţinea sus standardele etice. Prin contrast, răspunsul „andrisantului”, atunci cînd venea (şi tot ca o scrisoare deschisă), era relativist şi sofist, împrăştiind atenţia spre detalii irelevante şi dînd îndeobşte vina pe moştenirea comunistă.

Rareori s-a schimbat ceva, atunci şi aşa, în urma unui schimb de scrisori deschise. „Dialogul” părţilor semnala parcă de la început şi pînă la sfîrşit anume incompatibilităţile de fond. Scrisorile încrucişate mai mult îţi vizualizau ruptura, falia pe care, în teorie, ar fi trebuit să le surmonteze.

În plină conflagraţie mondială, la finele lui mai 1943, oamenii făceau, cu scrisorile lor deschise, altceva. Se apropiau unul de altul şi comunicau cum n-o făcuseră timp de patruzeci de ani. E drept că oamenii aceştia se numeau Arghezi şi Lovinescu – dar, de multe ori, tocmai sonoritatea numelor în discuţie obturează comunicarea dintre ele. La cîte orgolii există în lumea noastră culturală, nu e de mirare că Arghezi nu putea uita acuzele de „colaboraţionism” pe care tînărul Lovinescu i le adusese în celălalt război; după cum nici criticul literar, răsfăţat alteori cu insultele plastice ale poetului, nu se putea obiectiva în aşa măsură încît să nu-i pese de ele.

Şi totuşi: aflat în spital, criticul citeşte o scrisoare deschisă trimisă de poet la Informaţia zilei. Spicuiesc cîteva fraze din această extraordinară epistolă argheziană, folosind ediţia a II-a din Bătălia Arghezi de Dorina Grăsoiu (Editura Nouă, 2010): „Dumneata n-ai cunoscut nici o plăcere în afară de atelier, din care ai făcut un salon deschis, unic la noi, o şcoală de eleganţă şi un cămin primitor, care pe unii răzleţi, descurajaţi şi în conflict cu viaţa i-a împiedicat în secunda gravă de deznădejdi să se descumpănească. M-a impresionat răbdarea dumitale. (...) Ai ascultat mii de manuscrise citite chiar de autori; nu cunosc mai mare calamitate. Ai acceptat în casa dumitale toată fauna literară, de oriunde venea şi ai domesticit-o cu aplicaţie de îmblînzitor, fără să tragi un singur glonţ de revolver. Şi toţi care au trecut prin cenaclu, chemat cu numele de «Sburătorul», au rămas pe toată viaţa cu o legănare delicată în fiinţa lor secretă şi cu o mireasmă, pe care nu au putut-o găsi nicăieri aiurea, cu o stare sufletească inefabilă, cu o duhovnicie. (...) Trăim paralel şi murim fără să ne fi întîlnit.
Cunoştinţa adevărată am făcut-o la leagănele copiilor noştri, acum 16 ani, între florile din Cişmigiu, ca nişte taţi, nu ca niscaiva scriitori. Copiii erau mai vii şi mai omeneşti decît literatura.

Mi-aduc aminte surîsul lui de atunci. Să-l luăm din amintire, Coco, şi să ne apropiem cu el de bolnav, să-i mîngîiem fruntea cu floarea lui de atunci, să se facă sănătos. Lui nu-i trebuie un medic, nici un admirator, îi trebuie un frate...”.

Două zile mai tîrziu, tot în Informaţia zilei, apare scrisoarea de răspuns a lui Lovinescu. Ca şi în cazul celălalt, ar merita citată integral – şi poate scrisă cu litere de-o şchioapă pe diagonala oricărui tabloid de azi. Dar... nu se poate, aşa că trebuie iar să selectez: „Pe lîngă suferinţă, boala mi-a adus o învăţătură şi o mare ruşine de mine însumi. M-am născut cu o sumbră viziune a omenirii, viziune de mizantrop. N-am clădit pe afecţie şi prietenie (...) Sutele de tineri şi de persoane mature ce au trecut şi trec încă prin faţa mea nu le-am privit printr-o latură afectivă; nu le-am privit decît prin calitatea lor intelectuală, pe măsura talentului real sau închipuit. N-am văzut oameni, ci scriitori, afecţiile mele pur cerebrale s-au mutat, astfel, pe un conţinut de cerneală şi hîrtie. (...) N-am dat afecţie şi nici n-am aşteptat, am literaturizat bătăile inimii. Boala mi-a deschis o lume nouă necunoscută şi m-a smuls din viziunea sumbră a sentimentelor omeneşti. Uluit, mă ţin acum de zidurile prăbuşite, ca după un cutremur, căci în timpul ei mi s-a arătat atîta interes, dragoste, devotament, din partea atîtor persoane, mai de aproape sau mai de departe, cărora nu le acordasem decît... răbdare şi cifre de evaluări, încît întreg universul meu moral s-a zguduit din temelii. (...) Criticul din mine rămîne totuşi încă viu şi sub ruine: nu mă mulţumesc numai cu sensibilitatea ei vibrantă, ci ţin să-ţi exprim şi admiraţia mea literară, indiferent de obiectul ei...”.

Două scrisori deschise de acum aproape şaptezeci de ani. Ne mai spun ceva?
Ori s-au pus praful şi umbra pe ele ca pe un obiect scos din uz, demodat, pe care ne gîndim să-l ducem la tîrgul de vechituri?