Un filosof belgian, Jacques Dewitte (stabilit, între timp, la Berlin), a scris o carte întreagă („Excepţia europeană“) ca să definească, în alţi termeni decît cei convenţionali, identitatea civilizaţiei din care facem parte. Punctul de pornire este un tablou, pictat în secolul al 16-lea, de olandezul Jan Mostaert.
 
Tabloul reprezintă un episod din epopeea cuceririi Americii, în care colonizatorii europeni apar într-o lumină defavorabilă, în contrast cu inocenţa dezarmată, aurorală, a băştinaşilor cuceriţi. E – spune Dewitte – o imagine caracteristică pentru mentalitatea europeană. Ideea nu e întru totul nouă. Autorul belgian citează ample pasaje din Leszek Kolakovski, Emmanuel Levinas, Cornelius Castoriadis şi mulţi alţii, din care rezultă că specificul civilizaţiei europene este capacitatea ei de a-şi lua distanţă faţă de sine.
 
Europa se defineşte, aşadar, prin refuzul oricărei forme de „europocentrism“: e, încă de pe vremea antichităţii greceşti, interesată, fără aroganţă, de alte spaţii culturale, e curioasă, deschisă şi gata să se simtă vinovată cînd păcătuieşte prin intoleranţă, paternalism, suficienţă exclusivistă. În definitiv, Europa este „inventatoarea” noţiunii de „universalitate”, fondatoarea antropologiei culturale, adică a deprinderii de a investiga arii de civilizaţie „străine”, „diferite”, fără legătură cu propriile ei reflexe mentale şi cutume. Europa a colonizat lumea, dar a produs şi ideologia anti-colonialismului, ba chiar a anti-europenismului. Europa – o spusese Levinas – a descoperit „gîndirea sălbatică”, a întemeiat catedre de africanistică, indianistică, islamism, sinologie ş.a. Studiile asiatice, „orientalistica” în genere sunt discipline academice europene, fără echivalent în celelalte zări ale lumii. Nu furnizăm, astfel, argumente pentru un complex de superioritate, ci doar note definitorii ale europenităţii.
 
Ştim foarte bine cîte grave erori sunt imputabile europenilor. Ştim foarte bine cîte catastrofe istorice cad în răspunderea lor. Dar este esenţial să observăm că tot conştiinţa europeană e aceea care a asumat prompt, autocritic, inventarul derapajelor sale, că a construit un adevărat front al „conştiinţei vinovate”, ca şi-a amendat drastic excesele. Europa e într-un constant proces de auto-evaluare şi nu e deloc complezentă cu partea ei de umbră.
 
Ei bine, dacă a fi european înseamnă, între altele, cum spun autorii citaţi mai sus, a nu accepta idolatria de sine, a privi cu severitate spre relele proprii, a înlocui euforia încîntării de sine cu luciditatea, merită să ne întrebăm în ce măsură noi, românii, suntem europeni. Răspunsul ar fi că suntem europeni ori de cîte ori, privindu-ne în oglindă, ne recunoaştem limitele, ori de cîte ori suntem nu doar dispuşi, ci nerăbdători să învăţăm de la alţii, ori de cîte ori ne dominăm fudulia, triumfalismul, xenofobia. Suntem europeni cînd păstrăm o cordială curiozitate faţă de tot ce e altfel. Cînd privim cu amenitate spre cel de-alături, şi fără isterie spre adversar. Sîntem europeni cînd acordăm o maximă atenţie comunicării cu celălalt, cînd ne recunoaştem, fără masochism dar şi fără îngăduinţă, năravurile şi încercăm să le corectăm.
 
Ceea ce se petrece, astăzi, pe scena politică a ţării nu prea miroase a europenitate.
 
Citiți continuarea pe Blogurile Adevărul