Bună ziua, dragi cititori şi dragi cititoare. Zilele acestea, după cum bine ştiţi, se împlinesc doisprezece ani de la ultima prezenţă a tricolorilor la un campionat mondial. Atunci, în ’98, după turneul final din Franţa, a început o nouă eră pentru echipa noastră naţională. O pată pe obrazul tuturor românilor, o ruşine în istoria acestui popor mîndru şi deosebit de talentat. Durerea noastră este cu atît mai greu de suportat cu cît sîrbii, vecinii noştri care ne-au umilit în preliminarii, au fost ridiculizaţi, la rîndul lor, de ghanezi şi australieni. Vremurile de care vorbim sînt atît de îndepărtate încît par, acum, doar biete plăsmuiri ale imaginaţiei noastre colective.

Tocmai de aceea vă propun să ne întoarcem cu ani şi ani în urmă şi să vedem dacă, într-adevăr, echipa noastră a participat vreodată la Cupa Mondială. Pe de altă parte, însă, Heraclit spunea că noi, tracii nu ne putem scufuda de două ori în apa aceluiaşi rîu. Eu zic - haideţi, totuşi, stimaţii mei, să încercăm să ne cufundăm în urmă cu 16 ani. Asta de dragul adevărului şi pentru un viitor mai bun.

- Deci, domnule Ţopescu, ce spuneţi, am fost sau n-am fost şi noi, în 1994, la Cupa Mondială din Statele Unite?
- (Ţopescu) Bună ziua. Vreau să vă mulţumesc, pentru că mi-aţi oferit prilejul să vorbesc şi eu, în sfîrşit, despre altceva în afară de olimpism.
- Deci am fost sau n-am fost şi noi la mondialul din ’94?
- (Ţopescu) Trebuie să mai adaug că vreme vine, vreme trece, toate-s vechi şi nouă toate, iar oamenii uită izbînzile de răsunet ale Generaţiei de aur şi e păcat. Este mare păcat!
- Da. Şi eu tot la asta mă gîndisem.

- (Ţopescu) Îmi amintesc, dacă memoria nu mă înşală, că în urmă cu 16 ani a fost nevoie de o singură scînteie de geniu din partea regelui Gică Hagi pentru ca echipa naţională să scrie una dintre cele mai frumoase şi glorioase pagini  din istoria fotbalului românesc.
- Deci dumneavoastră spuneţi că am fost la Cupa Mondială din ’94 şi am făcut senzaţie.
- (Ţopescu) Cu siguranță da.
- Domnule Ţopescu, din cîte îmi amintesc, chiar dvs. aţi comentat incredibila victorie cu Argentina din sferturile de finală. Aţi auzit ce s-a întîmplat atunci pe străzile din întreaga ţară: steaguri, muzici, chiote, tămbălău, lucru mare, şi lume, lume, de-ţi venea ameţeala, nu altceva.
- (Ţopescu) Am auzit, cum să nu? Din nefericre, această epocă romantică a apus definitiv. Probabil că Pierre de Coubertin s-ar îngrozi dacă ar vedea cum au ajuns suporterii tricolorilor care nu mai ştiu ce înseamnă bucuria pură...

Un moment, avem un mail de la o cititoare online, Efimiţa. Staţi să vedem ce zice Efimiţa...

„Mă numesc Efimiţa şi stau chiar în buricul Bucureştiului, la cîţiva metri de Casa Poporului, unde spuneţi dvs. că s-au adunat suporterii să cînte şi să danseze după meciul cu Argentina din noaptea de 3 spre 4 iulie. Doresc să intrevin şi să vă spun că tot ce scrieţi dvs. aici este o fandacsie, bibicule, iar ce spune domnul Ţopescu e şi mai rău, o ipohondrie, soro! Deci erau afară vreo zece golani din San Francisco cu steguleţul Americii şi cu artificii, care au băut la bere pînă dimineaţa şi s-au îmbătat ca nişte porci. Păi ăia erau suporterii echipei naţionale? Vă faceţi de rîs! De asta v-am scris ca să nu mai mîncaţi c...t degeaba. Mă scuzaţi, dar m-am enervat.”

Claudiu BOLOZAN este jurnalist sportiv. De ceva vreme, are și blog. Îl găsiți la vivir para contarla