Povestea pe care vreau s-o spun este cea mai stranie din viaţa mea. Nici măcar nu sînt sigur că o s-o pot duce la bun sfîrşit. Întîmplările pe care urmează să le retrăiesc şi să le relatez s-au petrecut acum patruzeci de ani, pe cînd eram necopt în tot ceea ce însemnau trupul şi complexităţile actului sexual. Să spunem, simplu, că scriitorul aspirant Dinu Grigorescu era un novice în ce priveşte natura întîmplătoare a vieţii cotidiene. Era fericit în podul sau în mansarda lui, privind la oraşul agitat şi gîndindu-se numai la cum să aştearnă pe hîrtie cuvinte, cuvinte nemuritoare. Oamenii din stradă nu însemnau nimic pentru tînărul geniu. El se afla în posesia celui mai curat turn de fildeş şi din acea ascunzătoare bine îngrijită avea să şi trimită mesajele, în versuri sau în proză, unui public receptiv sau indiferent. Prevedea că va avea parte şi de laude, şi de dispreţ, căci ştia că un artist de calibrul său se născuse pentru a fi recunoscut doar de puţinii oameni cu discernămînt şi respins de legiunea de filistini ale căror judecăţi facile cîntăreau însă întotdeauna greu. Măcar atît înţelegea şi el. Cam la asta se mărgineau cunoştinţele lui Dinu Grigorescu.

Vorbeam franceza cu tot mai multă siguranţă pe măsură ce treceau primele săptămîni. Afacerea lui îl dusese pe Eduard la Londra, aşa că nu aveam cu cine să vorbesc în limba natală. Asta-mi făcea mare plăcere. Mă simţeam cu adevărat parizian ori de cîte ori treceam drept unul în schimburile de replici vioaie cu vînzătorii de pe stradă, cu ospătarii, taximetriştii, vatmanii sau vînzătorii din magazine. Ca să-mi desăvîrșesc deghizarea, mi-am cumpărat o beretă, pe care o purtam pe-o parte, într-o manieră ce putea trece drept stilată.

Foaia de hîrtie din pod rămînea albă. Aveam cuvintele în minte, dar acolo rămîneau. Aşteptam inspiraţia, bănuiesc. Speram că avea să vină într-un flux neaşteptat, aşa cum le venise lui Rimbaud şi lui Eminescu, zeul meu român, şi lui Mozart, şi tuturor geniilor pe care încercam să le imit. Trebuia să fiu răbdător, îmi spuneam în timp ce scoteam banii tatălui meu din bancă. Trebuia – cum se spunea pe vremea aia? – „să stau frumuşel“. Da, „stăteam frumuşel“, şi făceam asta cu oarecare încredere pentru că eram încă un adolescent. Mai erau iunie, iulie şi august. Părea că am tot timpul din lume.

În după-amiaza de joi, 26 mai, l-am cunoscut pe bărbatul pe care aveam să-l numesc pentru tot restul vieţii „băiatul prinţului“. Nu mai era un băiat, de vreme ce se apropia deja de vîrsta mijlocie. Acum pot să povestesc, fără urmă de ruşine, împrejurările ciudate în care l-am cunoscut. Mîncasem ceva uşor şi băusem cam mult la prînz în acea zi, aşa că plecasem din restaurant într-o stare de excitaţie sexuală. Fructul uman pe care căutam cu disperare să-l devorez era interzis – nici mai mult, nici mai puţin decît o crimă împotriva naturii şi un păcat cardinal din perspectiva credinţei mele ortodoxe. Vinul care-mi clocotea în vene mă împingea spre obiectul ideal al dorinţei mele, întrupat prima dată sub forma unui hamal de gară admirat pe cînd aveam doisprezece ani. Muncitorul fără nume, ce-i făcuse cu ochiul băiatului roşu în obraji ale cărui sacoşe le căra, era puternic, hirsut şi – presupuneam eu – neatins de stări melancolice. I-am plătit cîţiva lei mizerabili, aşa cum se obişnuia să li se dea celor care te ajută, şi m-am simţit dezolat cînd, după ce mi a strîns mîna, a plecat în căutarea unui alt client. I-am urmărit silueta îndepărtîndu-se pînă cînd părinţii m-au acuzat că-i ignor. M-am aruncat în braţele mamei şi m-am întrebat dacă voi putea vreodată să-i mărturisesc strania şi înspăimîntătoarea emoție pe care încă o resimțeam.

(Sigur că n-am putut. Îl venerasem pe hamal cel mult cinci minute în acel iulie 1920, iar pe 15 septembrie mama murea subit şi inexplicabil.)

La acel hamal sau la altcineva asemănător, poate mai puternic şi mai păros, mă gîndeam cînd mă îndreptam – nu foarte împleticit, speram – spre Bains du Ballon d’Alsace. Auzisem despre locul acela faimos de la un poliţist beat, întîlnit într-un bar aproape de Rue des Trois Frères, care îi povestea unuia dintre chelneri, în cea mai zgomotoasă şoaptă, că stabilimentul lui monsieur Albert le oferă, pentru o sută de franci, tuturor bărbaţilor din Paris, căsătoriţi sau nu, cărora le plăceau lucruri mai diferite – şi subliniase cuvîntul –, tot ce visau. Dacă Albert le cerea clienţilor o sută de franci, atunci cu cît îi plătea pe tinerii homosexuali care satisfăceau leprele şi degeneraţii ahtiaţi după dezgustătoarele lor servicii?

Această lepră, acest degenerat, asculta şi reţinea adresa pe care jandarmul o transmitea întregii încăperi. Dinu Grigorescu abia şi permitea o sută de franci pentru o experienţă care putea să-l facă să scrie ca Maupassant sau ca Baudelaire sau ca adoratul său lunatic Rimbaud. Îi va trimite o scrisoare tatălui său cu vestea că banii lui sînt cheltuiți cu înţelepciune. La asta se gîndea lepra cuprinsă de dorinţe plimbîndu-se pe Rue Saint Lazare în acea după-amiază însorită.

Am intrat în curtea pavată, decorată cu dafini şi măslini în vase mari de teracotă, dar am ezitat. Ce Dumnezeu făceam? Puteam foarte bine să mă întorc şi să plec. Chiar eram pe punctul să fac asta cînd uşa de sticlă ce purta inscripţia BAINS s-a deschis şi de acolo a ieşit un bărbat zîmbitor.
— Eşti unul dintre noii recruţi ai lui monsieur Albert?
Am răspuns că nu înţeleg întrebarea.
— Haimana inocentă, a spus el. Obrăznicătură frumuşică. Cum te cheamă?
— Jean-Pierre, am răspuns. Jean-Pierre, am repetat ca şi cum voiam să mă conving de noua mea identitate. Sînt Jean-Pierre, monsieur.
— Voi întreba de tine data viitoare. O să te rezerv, Jean-Pierre.

I-am mulţumit. Ce altceva puteam să fac sau să spun? Am urcat cele patru trepte spre casa lui monsieur Albert şi m-am trezit privind drept în ochii albaştri şi reci ai proprietarului. Stătea aşezat în spatele unei imense case de marcat. Am scris „aşezat“? Ar trebui să scriu mai exact „întronat“.

— Cauţi un loc de muncă?
— Nu.
— Cîţi ani ai?
— Douăzeci şi unu, am minţit.
— Îți propui să fii cel mai tînăr client al meu?
— Presupun că da.
— Cum te numeşti?
— Jean-Pierre.
— Ce ridicol. Franceza ta e suficient de bună, dar nu e naturală. Vii din altă parte a Europei. Lasă-mă să ghicesc. Ungaria? Polonia? Doar nu România, Doamne fereşte?
— Ba da.
— Ai sînge nobil, copil oacheş?
— Nu mi s-a spus niciodată aşa ceva. Dar tatăl meu e bogat. E un avocat de succes, de mare succes. E angajatul regelui şi-al reginei noastre.
— De ce-ai venit aici? Ce cauţi aici?

Am rămas tăcut. Nu-mi puteam pune în cuvinte dorinţa inexprimabilă.

— Experienţa mea într ale carnalului îmi spune că o creatură sensibilă ca tine este invariabil atrasă de o brută. Din întîmplare am aici o brută şi în acest moment nu e reţinută de nici un alt domn.
M-a fixat cu privirea.
— O bestie, asta vrei?
L-am fixat şi eu.
— Da, am reuşit să răspund în sfîrşit. Da, asta vreau.
— Te costă o sută de franci, monsieur. Dacă vrei să-mi dezvălui numele tău real, cu mine va fi în siguranţă.
În siguranţă?
— Sînt Silviu Golescu, am spus.
— Te vei bucura de serviciile lui Honoré. E o bestie fără egal. Dă-mi voie să te conduc la el.

L-am urmat pe monsieur Albert la etaj. Acolo era un coridor cu trei intrări – nimic grandios – pe fiecare parte. În a doua cameră din stînga se afla Honoré, aşteptînd să lucreze. Fuma o ţigară turcească.

— Honoré, dragul meu, a spus Albert, el este Jean-Pierre. Poartă te cu el cu blîndeţe sau cu brutalitate, după cum doreşte. Ţi-l încredinţez pe tînărul şi bogatul domn.

Honoré i-a mulţumit cu un mîrîit angajatorului său şi mi-a ordonat să mă aşez lîngă el pe pat. Albert a închis uşa discret.

— Eşti tînăr, a remarcat Honoré. Eşti virgin, Jean-Pierre?
N-am răspuns.
— Asta înseamnă că da.
— Da.
Mi-a luat mîna şi a mîngîiat-o. Am îngheţat de groază.
— Eşti foarte tensionat, Jean-Pierre. Eşti foarte, foarte tensionat.
Cu cît vorbea mai mult cu înspăimîntatul său client, cu atît mă convingeam mai mult că nu era francez.
— Da, Honoré. Trebuie să mă ierţi, dar sînt îngrozit.
— Nu ai de ce. Ochii tăi sînt la fel de negri ca ai mei.
— Chiar?
— Da. Am să ţi arăt corpul meu. Am să-mi scot hainele în fața înspăimîntatului meu Jean-Pierre.
În cîteva secunde era gol. Mă minunam de frumuseţea lui păroasă. Am tras aer în piept, am rămas cu gura căscată şi am încremenit.
— Acum arată mi-l şi tu pe-al tău.
— Sînt prea slăbănog, Honoré. Mi-e ruşine să mă arăt.
— Atunci lasă-mă pe mine să te dezbrac.

Şi a făcut o, repede şi cu blîndeţe. M-a tras spre el şi m-a sărutat pe frunte. M-a strîns în braţe pînă m-a lăsat fără suflare.

— Eşti doar un copil, mi-a şoptit eliberîndu-mă din strînsoare. Un copil obraznic obraznic. Mama ta ştie ce faci?
— Mama mea e moartă.
— Ai iubit-o?
— Da, da. Încă o iubesc. Am s-o ador mereu.
— Mă bucur să aud asta, Jean-Pierre. Mă bucur foarte tare să aud asta.

Ştiam acum, ascultîndu-l, că şi el se prefăcea a fi Honoré, aşa cum eu mă prefăceam a fi Jean-Pierre. Eram doi impostori. M-a îmbrăţişat din nou şi şi-a trecut degetele peste şira spinării mele. Într-un tîrziu, degetele s-au oprit unde mi doream să se oprească.

Atunci a fost prima din multele dăţi cînd ne-am sărutat în acea vară. Mă speria ce făceam cu atîta dorinţă, cu atîta căldură, cu atîta abandon. Ar fi trebuit să mă sărut cu o fată de vîrsta mea într-un salon sau poate pe un teren de tenis, nu într-o cămăruță dintr un bordel de bărbaţi ce se pretindea a fi un stabiliment de băi. Ce Dumnezeu mi se întîmpla? Şi de ce lăsam să mi se întîmple?

— E plăcut să am lîngă mine un bărbat tînăr în locul unui dezmăţat bătrîn.
— Este?
— Da, da. Lasă-mă să te explorez, piersicuţa mea palidă.

Şi m-a explorat. Doar atît pot să spun acum, cînd aştern pe hîrtie aventurile mele pariziene în primăvara lui 1967, în zilele sau săptămînile sau lunile care mi-au mai rămas. Îl explora pe Jean-Pierre. Atîta tot, asta i tot ce sînt dispus să mi amintesc pentru moment.

fragment din romanul Băiatul prinţului, traducere de Marius Chivu, Editura Polirom, 2014.

Foto Jonathan Ring