Brexit: Ghid de întrebuinţare
Aparent, e clar ce înseamnă Brexit. Britain + Exit = Brexit. Altfel spus, britanicii votează joi dacă rămîn sau ies din Uniunea Europeană. Dar cum s-a ajuns aici? Ce consecinţe pot apărea după eventuala ieşire a Marii Britanii din UE? Cum va fi afectată România în acest caz? Întrebările şi mai ales răspunsurile indică mai mult decît un referendum obişnuit; indică un moment istoric.
Sondajele spun că votul în acest moment este foarte strîns. Dar fie că britanicii au atitudini impredictibile, fie că agenţiile de sondaj au o problemă în UK, la ultimele două scrutinuri estimările anterioare au fost destul de departe de rezultatele finale. La referendumul privind independența Scoţiei, scorul final a fost mult mai categoric decît cel din sondaje. La fel, la alegerile parlamentare din 2015, conservatorii şi laburiştii erau plasaţi destul de aproape, dar pînă la urmă the Tories au cîştigat lejer.
Ca principale argumente pentru Leave (ieşire din UK) sînt independenţa economică şi controlul imigraţiei. Dar adevărul este că efectele ieșirii din UE sînt greu de previzionat din cauza numeroaselor necunoscute care apar în timpul procesului. Nici exemplele existente de țări vest-europene care nu fac parte din UE - Elveția și Norvegia - nu sînt de mare folos, Marea Britanie fiind de alt calibru. De cealaltă parte, cei ce pledează pentru rămînere (Remain), spun că Marea Britanie va recupera cu greu renunţarea la accesul liber pe piaţa UE şi că deja Bruxelles-ul e pregătit să accepte concesii în privinţa imigranţilor în UK.
Și atunci de ce se ține referendumul? Totul a pornit de la un pariu politic intern. Actualul premier conservator al Marii Britanii, David Cameron, a promis că dacă va fi menţinut în funcţie după alegerile parlamentare din 2015, va organiza un referendum privind rămînerea Marii Britanii în UE. El răspundea astfel unei presiuni politice tot mai accentuate din zona extremei drepte britanice. S-a ţinut de cuvînt, dar simultan a negociat cu Bruxelles-ul cîteva condiţii ca Marea Britanie să rămînă în UE. Printre acestea, o mai mare libertate a băncilor britanice în raport cu Banca Central Europeană şi dreptul de a plăti după reguli proprii alocaţiile de stat pentru cetăţenii din UE care se stabilesc în UK.
Asta pentru că David Cameron nu e adeptul părăsirii comunităţii europene, însă nu toţi colegii săi de guvern gîndesc ca el. În această privinţă, în partid nu e trasată nici o linie obligatorie, ci fiecare poate avea ce opţiune doreşte. Sînt şapte miniştri care s-au pronunţat pentru ieşire. Restul, printre care şi ministrul de finanţe George Osborne, susţin poziţia premierului. Aproximativ jumătate dintre parlamentarii conservatori sînt pentru ieşirea din Uniune. De partea cealaltă, opoziţia laburistă îl acuză pe David Cameron că prin organizarea referendumului a pus în pericol viitorul ţării, şi se pronunţă pentru rămînerea Marii Britanii în UE.
Cel puţin vocal, tabăra părăsirii Uniunii e dominată de Nigel Farage, liderul partidului populist de dreapta UKIP (Partidul Independenţei din UK). Formaţiunea s-a înfiinţat în anii ‘90 cu scopul de a scoate Marea Britanie din UE. Dar pînă atunci, şi-a adjudecat la ultimele alegeri europarlamentare un număr record de 24 de fotolii de deputaţi. Colegi de idei pe acest segment cu Nigel Farage sînt şi fostul primar al Londrei Boris Johnson şi fostul lider conservator Iain Duncan Smith.
Tema adeziunii la comunitatea europeană, indiferent că ea s-a numit EEC sau EU, e recurentă în UK. De altfel, primul referendum naţional ţinut vreodată în Marea Britanie a fost tot pe acelaşi subiect şi s-a ţinut în 1975. Atunci lucrurile au fost aparent mai clare decît astăzi, pro-europenii au obţinut 67% din voturi. Între timp, discursul pro-ieşire a fost alimentat de criza economică din 2008 şi de cea a emigranţilor de anul trecut. Dar în acelaşi timp, britanicii nu au fost niciodată membri obişnuiţi ai Uniunii. Ei nu au dorit să facă parte din spaţiul Schengen de liberă circulaţie şi nici nu au renunţat la moneda proprie în favoarea euro.
În privinţa distribuirii votului pe regiuni, pare să funcţioneze vechea zicală: follow the money, urmăreşte traseul banilor. În general, Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord sînt pro-UE, în vreme ce Anglia favorizează mai degrabă ieşirea. Primele trei ţări primesc un sprijin financiar de la UE mai mare decît cea de-a patra. De exemplu, între 2014 şi 2020, Ţara Galilor are alocate ca fonduri structurale două miliarde de euro, Scoţia aproape un miliard iar Irlanda de Nord o jumătate de miliard de de euro. S-a spus că unul dintre motivele pentru care în 2014 scoţienii au votat împotriva separării de UK a fost dorinţa lor de apartenenţă la UE. În cazul unui Brexit, e posibil ca tema independenţei Scoţiei să fie agitată din nou.
Pentru UE, ieşirea Marii Britanii ar însemna pierderea unei contribuții majore la piaţa economică comună. De asemenea, Marea Britanie are un rol important în chestiunile comunitare de politică externă şi securitate. Un Brexit reprezintă şi un pericol de creare a unui precedent pentru alte mişcări segregaţioniste similare din Uniune. În Franţa, Frontul Naţional condus de Marine Le Pen cere renunţarea la moneda comună şi retragerea ţării din acordul Schengen. În Olanda, o ţară tradițional legată de Marea Britanie, încurajate de rezultatele referendumului de respingere a acordului UE-Ucraina, au apărut voci care anunţă un “Nexit” (de la Olanda=Netherlands + Exit).
Tendinţa centrifugă imprimată de o eventuală ieşire a Marii Britanii din UE poate conduce şi la complicarea situaţiei în Estul Europei, unde episodul anexării Crimeei a prefaţat ofensiva rusească aflată în plină desfăşurare. Chiar zilele acestea, după ce iniţial a părut favorabilă unei contraponderi navale NATO la Marea Neagră, unde Rusia şi-a înteţit prezenţa, Bulgaria a părut că face un pas înapoi şi nu doreşte să se implice în proiect. Pentru România, dar și pentru alte state foste comuniste din estul Europei, în aceste circumstanţe, apare şi mai evident că menţinerea coeziunii europene are acum o importanță sporită.
Nici țările din vestul Europei, și în special Germania, nu sînt - și nu pot fi - favorabile unui Brexit. Marea Britanie este al treilea partener comercial al Germaniei. Cele două puteri fac și un parteneriat în cadrul UE în privința politicilor economice liberale, în contra-partidă cu Franța, adepta unor abordări cu tentă socialistă. Cu toate acestea, cînd a fost întrebată dacă o preocupă eventualitatea unui Brexit, cancelarul Angela Merkel a spus că e o problemă internă, a britanicilor, “ei sînt cei ce decid”. La fel de rezervat a fost și președintele Comisiei Europene Jean-Claude Juncker. “În această chestiune, ar fi inteligent și drept să fim cît mai tăcuți”, a spus el. De ce liderii europeni nu sînt tranșanți și se feresc să spună ce gîndesc, cînd argumentele lor ar putea fi destul de solide și de clare? Potrivit Der Spiegel, se pare că aici adepții lui Remain, personal premierul Cameron, ar fi avut un rol. Ei i-ar fi rugat pe liderii europeni să nu intervină public pentru a nu da apă la moară lui Nigel Farage and Comp. să arate din nou Europa cu degetul și să clameze că e momentul ca britanicii să spună că s-au săturat de dădăceala Bruxelles-ului.
Ceva mai liber la gură a putut fi aici președintele american Barack Obama. Întrebat dacă după un eventual Brexit, Marea Britanie va avea curînd un nou acord de liber schimb cu Statele Unite, Barack Obama a spus că Washingtonul nu e interesat de negocieri cu state individuale. Dacă Marea Britanie iese din UE, a spus Barack Obama cu ocazia vizitei din aprilie de la Londra, atunci ea va trebui “să stea la coadă” în această privință.
Foto: premierul David Cameron, wikimedia commons
