Editura Humanitas vă prezintă fragmente din volumul recent apărut De ce ațipesc parlamentarii? Şi alte întrebări pestriţe despre politica românească de Cristian Preda.

„Cartea lui Cristian Preda e un ghid oportun pentru cei care vor să desluşească lumea politică în care trăiesc. La vot şi nu numai. De ce ațipesc parlamentarii? e în acelaşi timp o carte utilă pentru risipirea confuziilor şi pentru priceperea cîtorva lucruri despre care avem păreri inflamate, uneori cu accente isteroide: mecanismele de producere a compromisului politic, logica alternanţei la guvernare, importanţa votului, coabitarea politică, mizele cooperării, igiena politică, importanţa statului de drept văzut ca domnie a legii. Ar fi utopic să crezi că o asemenea carte va produce o mutaţie. În schimb, e de sperat şi de aşteptat ca ea să deschidă nişte ochi şi să destupe nişte minţi. Are toate argumentele s-o facă.“ (Radu Paraschivescu)

„Poate fi ceva mai instructiv și plăcut decît să citești, scrisă cu simplitate, inteligență și har, povestea propriei tale vieți? Se împlinesc anul acesta trei decenii de la primele alegeri ținute după căderea comunismului. Ce s-a întîmplat cu noi în acești 30 de ani? – iată întrebarea la care răspunde unul dintre cei mai versați politologi români și, deopotrivă, unul dintre cei care au cunoscut scena politică a acestor ani dinăuntrul ei. Eseul lui Cristian Preda vine în întîmpi­narea oricui vrea să priceapă, dincolo de suprafața cotidianului, lumea în care a trăit. Sîntem răspunzători de soarta noastră după cum sîntem echipați sau nu să înțelegem locul în care ne-am născut.“ (Gabriel Liiceanu)

„Mulți nu știu – sau au uitat – ce s-a petrecut în anii nouăzeci, iar uneori nici măcar în vremuri mai recente. N-ar strica, mi-am zis, o expunere succintă a politicii din această perioadă densă în schimbări. Am pornit, pentru a o alcătui, de la cîteva întrebări auzite frecvent în spațiul public. Ca să le dau răspunsuri, am folosit informații generale despre instituții și proceduri, despre politicieni mai carismatici ori mai nesuferiți, despre modul în care s-a reinventat democrația noastră preluînd ceva din trecut sau, alteori, dorind cu tot dinadinsul  să-l îngroape. Am căutat să lămuresc evoluții încîlcite comparînd perioada recentă cu episoade mai vechi ale istoriei noastre, dar și cu ce se întîmplă în alte regimuri europene de azi. Cunoașterea acestui trecut recent – a ce anume am făcut în ultimii treizeci de ani – e folositoare patriei. Nu pentru a blama pe cineva, ci pentru a reinventa curajul și optimismul, pentru a da în continuare o șansă mari­ajului dintre libertate și egalitate, conviețuirii dintre moderație și luciditate, coabitării dintre încredere și toleranță.“ (Cristian Preda)

Cristian Preda este profesor de științe politice la Universitatea din București. A publicat mai multe volume despre evoluția gîndirii politice românești, istoria liberalismului, sisteme electorale și politica postcomunistă. A tradus, de asemenea, în română autori precum Benjamin Constant, François Guizot, Alexis de Tocqueville, Raymond Aron sau Pierre Manent. La Editura Humanitas a coordonat colecția Polis și a publicat Mic dicționar de gîndire politică liberală, în 2004.

De ce ațipesc parlamentarii? Şi alte întrebări pestriţe despre politica românească (fragmente)

De ce ațipesc parlamentarii?

Reprezentarea unui deputat ori senator picotind în parlament nu este nouă. N.T. Orășanu o folosea deja pe la 1862, acuzînd faptul că somnoroșii aleși încasau diurne consistente și clamau apoi demagogic: „De‑azi totul pentru țară / Nimica pentru noi“. Spre sfîrșitul secolului al XIX‑lea, presa le cita senatorilor refrenul din Somnoroase păsărele, iar în perioada interbelică un epitaf în versuri transfera clișeul demnitarului adormit de la deputați la membrii executivului: „Uitat de prieteni, un ministru / Aicea doarme somn etern: / El face ce făcea‑n guvern“. Era firesc ca tema să reapară în zilele noastre. Ea există și‑n cultura politică a altor democrații europene: parlamentarii ațipesc și‑n alte incinte…

Dacă îi adăugăm în tabloul reprezentării politice și pe aleșii care tac patru ani întregi – rostind doar jurămîntul, obligatoriu pentru a‑și prelua mandatul – înțelegem de ce încrederea în instituția parlamentară nu are cum să fie prea mare. Ea a fost, în unele momente, incredibil de mică. Un minim istoric a fost atins în toamna anului 2000, atunci cînd barometrul de opinie a arătat că doar 9% dintre cetățeni aveau încredere în instituția care găzduiește deliberarea democratică și îngăduie degajarea unei majorități. Imediat după scrutinul din acel an, susținerea a urcat la 36%, un record neegalat încă.

Un alt reproș adus frecvent parlamentarilor este că sînt… prea mulți. Am notat deja recordul de 588 de deputați și senatori fabricați de scrutinul din 2012. Mult mai puțini, ce‑i drept, decît cei 805 aleși – 566 în camera inferioară și 239 în cea superioară – din primul parlament al României Mari, dar semnificativ mai numeroși decît și‑ar dori azi cetățenii. Dar cîți ar trebui să fie? Teoria politică nu are un răspuns ferm, ci doar o aproximare: ea zice că talia optimă a unui corp legislativ ar trebui să fie calculată extrăgînd rădăcina cubică din totalul populației. Cînd socotesc, politologii iau în seamă Adunarea, nu Senatul. Am făcut operațiunea pe la începutul anilor 2000 și am publicat cifra magică: 282 de deputați. În 2009, președintele în funcție a propus spre aprobare o cifră mai mare, și anume 300. Pur și simplu a adunat 282 cu numărul de minorități naționale care erau reprezentate în acel an în parlament. Cetățenii au fost de acord cu propunerea și așteaptă și acum micșorarea de talie legislativă.

Speranța lor este că, în acest fel, puterile parlamentului ar putea spori. Acum, ele sînt atrofiate. O vădesc, într‑un mod simplu, cîteva cifre referitoare la durata procesului de legiferare. Le‑a calculat Irina Ionescu: în perioada 1996–2000 transformarea în lege a unei inițiative asumate de un senator a necesitat, în medie, douăzeci de luni; deputații așteptau mai puțin – aproape 14 luni; în schimb, un proiect depus de guvern avea nevoie de opt luni pînă la promulgare. O dovadă că legiuitorii sînt dominați de guverne este și faptul că, de la debutul tranziției pînă astăzi, toate – absolut toate – legile bugetului au trecut de camerele reunite. Mai sînt niște cifre care spun mult: între 1990 și 2007 parlamentul a votat 5.486 de legi. Dintre acestea doar 661 au pornit de la membri ai celor două camere, restul de la guvern. Sînt ani în care n‑a trecut nici măcar un proiect de lege formulat de un senator sau deputat, fiind în schimb votate sute de proiecte depuse de cabinet. Așa era și‑n perioada dintre cele două războaie mondiale. Poziția modestă ocupată de legislativ în dispozitivul puterilor e, de asemenea, evidentă dacă intrăm pe site‑ul parlamentului și adunăm ordonanțele de urgență trimise spre adoptare: din 1991 pînă în iulie 2020, nu mai puțin de 3.374 de OUG au sufocat agenda legislativă, fiindcă ele trebuie – mai devreme sau mai tîrziu – validate de o majoritate. Uneori, ce‑i drept, parlamentarii au așteptat ani de zile pînă să le ia în seamă, iar în unele cazuri le‑au și respins, fără a putea anula efectele produse între timp.

[…]

De ce au apărut atîtea partide?

În comunism, pentru mai bine de patru decenii, viața politică românească a fost confiscată de către un partid. La sfîrșitul epocii respective, PCR reunea circa trei milioane și jumătate de cetățeni. Niciodată înainte și niciodată după aceea un partid de la noi n‑a mobilizat atîția membri. Monopolul asumat de comuniști era, însă, unul leneș, întrucît credința ideologică din anii cincizeci dispăruse aproape cu totul. În „epoca de aur“, doar teama, celălalt ingredient al unui regim totalitar, rămăsese în funcțiune. Dar a pierit și ea, pe 16 decembrie 1989 pe străzile din Timișoara. Pe 22, dominația PCR a fost dizolvată cu o singură frază: comunicatul către țară al FSN anunța abandonarea „rolului conducător al unui singur partid“ și făcea astfel loc pluralismului.

Un decret‑lege de o pagină, adoptat cîteva zile mai tîrziu, îngăduia alcătuirea de partide. Trecerea de la unul la multiplu n‑a fost vorbă goală. În mai puțin de cinci luni, au fost înregistrate legal optzeci de formațiuni politice. Dorința de asociere era firească. Și relativ ușor de concretizat. Pentru ca un grup să poarte numele de partid era nevoie de 251 de persoane, de un program politic și de un sediu. Cel din urmă era asigurat de către guvern. În treacăt fie zis, în unele cazuri, sediile serveau și drept săli de cinema ori agenții de turism. Nu doar lumea politică era descoperită atunci, în ’90, ci – nu‑i așa? – întreaga lume.

Programele politice erau foarte originale: cîteva partide anunțau, de pildă, că, deși constituite, nu aveau de gînd să depună vreodată candidaturi, fiindcă doreau numai să protesteze față de cursul luat de evenimente. Politologii au inventat un nume pentru asemenea alcătuiri – și anume: partide‑tribună – fiindcă ele nu vizau puterea, ci doar influențarea opiniei. Alte formațiuni politice susțineau că există ilegal din anii optzeci, deși nimeni nu auzise de ele.

Numele partidelor aveau și ele o coloratură particulară: unul se chema Partidul Eroilor Căzuți pentru Libertatea Eroilor Rămași în Viață Afectați de Gloanțele Barbare, altul – Liber Schimbist. Mai tîrziu, s‑au constituit Partidul Român Democrat Popular Realist Revoluționar și Partidul Muncii Birocratice, iar o alianță și‑a luat numele Leopardul. Și forma în care se realiza asocierea poate părea azi caricaturală: familii ce locuiau împreună într‑un bloc mai măricel deveneau, de pe o zi pe alta, partide. Și‑n afacerile de la debutul tranziției, și‑n politica acelor vremuri, încrederea rudelor și a vecinilor era văzută drept o investiție sigură.

Unele întreprinderi au fost, de la bun început, serioase. S‑au distins între acestea reîntemeierile unor partide care existaseră înainte de regimul comunist: țărăniștii, național‑liberalii și social‑democrații care supraviețuiseră temnițelor comuniste au dorit să reînnoade tradiția politică democratică și s‑au dus să se înscrie la tribunal. Li s‑a zis „partide istorice“, adică exact cum li se spusese și‑n anii 1945–1947, pentru a afirma că sînt prăfuite și nefrecventabile. În fața lor s‑a aflat un colos: folosind fostele structuri ale organizațiilor PCR, comitetul revoluționar botezat Frontul Salvării Naționale s‑a înrădăcinat mai întîi în teritoriu – „în fabrici și uzine“, cum se zicea pe‑atunci –, apoi, o lună mai tîrziu, s‑a înregistrat ca partid, anunțînd că va depune candidaturi în toată țara.

Pînă la mijlocul anului 1994 au apărut circa trei sute de partide. Impresia creată a fost că sînt prea multe și că pluralismul a ajuns o povară, dacă nu chiar o maladie a democrației autohtone. Ce remediu s‑a găsit? Printr‑o lege adoptată în primăvara lui 1996 a fost sporit numărul de membri necesari pentru a fonda o organizație politică. De‑acum, fără zece mii de cetățeni care să subscrie unui proiect politic nu puteai activa ca partid: în loc de cîteva clase de elevi, era nevoie să aduni o mulțime care să umple stadionul Dinamo. În plus, zicea legea, era musai ca respectivii cetățeni să locuiască în 18 dintre județele țării și în București, iar în fiecare unitate administrativă trebuia să fie măcar șapte sute de aderenți. Acoperirea teritoriului este o dimensiune însemnată pentru o organizație politică. Dar legea cerea ca rețeaua să fie foarte densă de la bun început.

[...]

Cuprins

A fost sau n-a fost revoluție?

Ce regim avem?

De cîți ani este nevoie pentru o demo­crație?

E România stat de drept?

De ce au apărut atîtea partide?

Cine-i de dreapta și cine de stînga?

Cum sînt reprezentate minoritățile?

Cît contează votul?

De ce unii merg la urne mereu, iar alții niciodată?

Ce-am decis la referendumuri?

Există vreun secret al reușitei în alegeri?

Cum ajungi la Cotroceni?

Care președinte a fost cel mai bun?

În ce fel devii, din simplu cetățean, prim-ministru?

Au fost toate guvernele la fel?

De ce ațipesc parlamentarii?

Ce putere are strada?

Cît de influentă este presa?

Unde sînt antieuropenii?