Editura Humanitas vă prezintă un fragment din volumul recent apărut Ipoteza fericirii. Armonia dintre știința modernă și vechea înțelepciune de Jonathan Haidt, în traducerea Simonei Drelciuc.

Ipoteza fericirii este o carte despre cum ne putem găsi un sens în viaţă asimilînd sfaturile vechii înţelepciuni şi adoptînd descoperirile psihologiei moderne. Haidt pune în discuţie unele dintre concepţiile populare despre originea fericirii, despre rolul reciprocităţii şi despre contribuţia raţiunii la luarea deciziilor. Aflăm astfel de ce, de multe ori, virtutea nu îşi este propria răsplată, de ce extrovertiţii sînt de fapt mai fericiţi decît introvertiţii şi de ce gîndirea conştientă nu e atît de importantă cum ne-ar plăcea să credem. Inspirîndu-se atît din filozofie, cît şi din ştiinţă, Ipoteza fericirii ne arată cum am putea deveni mai buni, mai echilibraţi şi mai fericiţi.

„Fericirea nu e ceva ce putem găsi, obţine sau atinge în mod direct. Trebuie să ne asigurăm condiţiile potrivite şi apoi să aşteptăm. Unele dintre acele condiţii ţin de noi înşine, precum coerenţa din­tre părţile şi nivelurile personalităţii noastre. Alte condiţii presupun o relaţie cu lucruri care se află în afara noastră: aşa cum plantele au nevoie de soare, de apă şi de pămînt fertil pentru a creşte, oamenii au nevoie de iubire, de muncă şi de o legătură cu ceva mai mare decît ei înşişi. Merită să luptăm pentru a dezvolta relaţiile potrivite dintre noi şi ceilalţi, dintre noi şi munca pe care o facem şi dintre noi şi ceva mai mare decît persoana noastră. Dacă reuşim să creăm aceste relaţii, scopul şi sensul vor începe să se facă simţite.“ - Jonathan Haidt

„Jonathan Haidt arată fără urmă de îndoială importanţa emoţiilor în găsirea unui sens al vieţii. «Ipoteza fericirii» este o carte încîntătoare şi curajoasă.“ (Antonio Damasio)

„Din punct de vedere intelectual, «Ipoteza fericirii» este poate cea mai substanţială carte produsă de mişcarea psihologiei pozitive.“ (Nature) 

Jonathan Haidt este unul dintre intelectualii cei mai implicaţi în dezbaterile culturale actuale din Statele Unite. Este profesor la New York University şi autorul bestsellerurilor „The Happiness Hypothesis: Finding Modern Truth in Ancient Wisdom” (2006) şi „The Righteous Mind: Why Good People Are Divided by Politics and Religion” (2012; „Mintea moralistă: De ce ne dezbină politica şi religia?”, Humanitas, 2016); este inclus în topurile „100 Global Thinkers“, întocmit de revista Foreign Policy, şi „World Thinkers“, realizat de revista britanică Prospect.

***

Ipoteza fericirii. Armonia dintre știința modernă și vechea înțelepciune (fragment)

Cînd am început să scriu această carte, am crezut că Buddha va fi un candidat de temut pentru titlul de „Cel mai bun psiholog al ultimilor 3000 de ani“. Din punctul meu de vedere, diagnosticul său despre inutilitatea năzuințelor noastre cotidiene părea adevărat, iar liniștea promisă era extrem de fascinantă. Dar, în timp ce făceam cercetare pentru această carte, am început să mă gîndesc că budismul ar putea să fie bazat pe o reacție exagerată, poate chiar pe o eroare. Din ce ne spune legenda, Buddha a fost fiul unui rege din nordul Indiei. Cînd s-a născut (sub numele Siddhartha Gautama), regele a auzit o profeție conform căreia fiul său urma să plece, să trăiască în pădure și să întoarcă spatele regatului. Astfel, pe măsură ce băiatul creștea, tatăl încerca mereu să-l înlănțuie cu plăceri senzuale și să-l țină departe de orice i-ar fi putut tulbura mintea. Tînărul prinț s-a căsătorit cu o frumoasă prințesă și a continuat să locuiască la etajele de sus ale palatului, înconjurat de un harem de femei frumoase. Însă acesta a început să se plictisească (principiul adaptării) și să se intereseze de lumea din afară. A reușit, în cele din urmă, să-și convingă tatăl să-l lase să iasă la o plimbare cu trăsura. În dimineața ieșirii prințului din palat, regele a poruncit ca toți oamenii care erau bătrîni, bolnavi sau betegi să rămînă în casă. Cu toate astea, un bătrîn a rămas afară, iar prințul l-a văzut. Tînărul și-a rugat vizitiul să-i explice ce era acea stranie ființă, iar acesta i-a explicat că toată lumea îmbătrînește. Șocat, prințul s-a întors la palat. Cînd a ieșit a doua zi, prințul a văzut un om bolnav, cu trupul desfigurat de boală. Din nou, a cerut explicații, din nou s-a retras la palat. A treia zi, prințul a văzut cadavrul unui om purtat pe străzi. A fost ultima picătură. Descoperind că bătrînețea, boala și moartea reprezintă destinul tuturor, prințul a strigat: „Întoarce trăsura! Nu este nici momentul și nici locul în care să facem plimbări de plăcere. Cum poate un om inteligent să nu fie afectat în clipe de restriște, cînd știe că e sortit pieirii?“ Prințul și-a părăsit apoi soția, haremul și, după cum s-a prezis, viitorul împărătesc. S-a retras în pădure și și-a început călătoria către iluminare. Apoi, Buddha („trezitul“) a predicat că viața este suferință și că singura cale de a scăpa de această suferință este detașarea de plăceri, realizări, reputație și viață.

Dar ce s-ar fi întîmplat dacă tînărul prinț ar fi coborît din trăsura lui aurită și ar fi vorbit cu oamenii despre care credea că sînt atît de nefericiți? Ce s-ar fi întîmplat dacă ar fi discutat cu săraci, bătrîni, betegi și bolnavi? Unul dintre cei mai aventuroși tineri psihologi, Robert Biswas-Diener (fiul lui Ed Diener, pionier în domeniul cercetării fericirii), a făcut tocmai acest lucru: a călătorit în întreaga lume, întrebîndu-i pe oameni despre viața lor și despre cît de satisfăcuți sînt. Oriunde merge, din Groenlanda pînă în Kenya și California, Biswas-
Diener descoperă că majoritatea oamenilor (cu excepția celor fără adăpost) sînt mai degrabă satisfăcuți decît nesatisfăcuți de propria viață. A discutat pînă și cu prostituate din mahalalele Calcuttei, forțate de sărăcie să-și vîndă corpul și să-și sacrifice viitorul din cauza bolilor. Deși erau cu mult mai puțin satisfăcute de viața lor decît un grup comparabil de studenți din Calcutta, aceste femei și-au clasificat (în medie) satisfacția legată de douăsprezece aspecte ale vieții ca fiind mai degrabă pozitivă decît negativă, sau au apreciat situația ca fiind neutră (nici satisfacție, dar nici insatisfacție). Într-adevăr, lipsurile suferite de acestea ne par nouă, occidentalilor, de nesuportat, însă ele au prieteni apropiați cu care își petrec o mare parte a timpului și majoritatea păstrează legătura cu familia. Biswas-Diener a ajuns la concluzia că „chiar dacă nu e de invidiat, viața săracilor din Calcutta este plină de sens. Ei valorifică resursele abstracte care le sînt la îndemînă și găsesc satisfacție în multe aspecte ale vieții.“ La fel ca în cazul paraplegicilor, al bătrînilor sau al oricărei alte categorii pe care tînărul Buddha ar fi compătimit-o, viața acestor prostituate arăta mai bine din interior decît din afară.

Un alt motiv pentru care Buddha a pus accentul pe detașare ar fi putut fi vremurile foarte zbuciumate în care a trăit: regi și orașe-stat erau în război, iar viața și agoniseala oamenilor puteau să fie complet distruse peste noapte. Cînd propria existență este imprevizibilă și mereu în pericol (cum era pentru filozofii stoici, aflați sub stăpînirea capricioșilor împărați romani), poate părea fără sens să-ți cauți fericirea încercînd să controlezi lumea exterioară. Acum însă nu mai e așa. Oamenii care trăiesc în țări democratice dezvoltate își pot stabili obiective pe termen lung la a căror împlinire se pot aștepta. Sîntem imunizați împotriva bolilor, feriți de furtuni și asigurați împotriva incendiilor, furturilor și accidentelor. Pentru prima dată în istoria omenirii, majoritatea oamenilor (din țările dezvoltate) vor trăi peste vîrsta de 70 de ani fără să-și vadă copiii murind sub ochii lor. Deși toți vom avea surprize nedorite de-a lungul vieții, ne vom adapta și le vom face față aproape tuturor, iar mulți dintre noi ne vom considera mai cîștigați după astfel de greutăți. Prin urmare, faptul de a renunța la orice fel de atașamente, de a izgoni plăcerile simțurilor și de a scăpa de durerea pierderii și a înfrîngerii mi se pare acum o soluție nepotrivită pentru inevitabila prezență a unui grad de suferință în viața fiecăruia.

Numeroși gînditori occidentali au analizat aceleași nenorociri care îi atrăseseră atenția și lui Buddha – boală, bătrînețe și moarte – și au ajuns la o concluzie complet diferită: viața trebuie trăită la maximum, prin formarea de atașamente puternice față de oameni, obiective și plăceri. Am ascultat odată o prelegere a filozofului Robert Solomon, care contesta direct ideea de neatașare, considerînd-o un afront adus naturii umane. Reflecția cerebrală și indiferența emoțională (apatheia) propuse de numeroși filozofi greci și romani, precum și neimplicarea calmă propusă de Buddha înseamnă o viață menită să evite pasiunea, iar viața fără pasiune nu este omenească. Într-adevăr, atașamentele aduc durere, dar și imensă bucurie, iar variația pe care filozofii încearcă s-o evite nu este lipsită de valoare. Am fost uimit să aud cum un filozof respinge atît de mult filozofia anticilor, dar m-am simțit inspirat așa cum nu fusesem niciodată pe cînd eram student la Filozofie. Am ieșit din sală cu sentimentul că vreau să fac ceva ca să îmbrățișez viața din plin.

Mesajul lui Solomon este neobișnuit în filozofie, însă se regăsește adesea în operele poeților și scriitorilor romantici, precum și în cele ale autorilor naturaliști: „Nu trăim decît un sfert de viață: de ce să nu dăm drumul șuvoiului, să ridicăm porțile și să ne punem roțile în mișcare? Cine are urechi de auzit, să audă. Folosiți-vă simțurile“ (Henry David Thoreau, 1851).

Chiar și un viitor judecător al Curții Supreme din Statele Unite – instituție dedicată rațiunii – a spus următorul lucru: „Cred că, de vreme ce viața este acțiune și pasiune, omul trebuie să îmbrățișeze din plin pasiunea și acțiunea, ca nu cumva să fie judecat că nu a trăit“ (Oliver Wendell Holmes, Jr., 1884).

Buddha, Lao Tzu și alți înțelepți ai Orientului au descoperit o cale de a obține pacea și detașarea prin meditație și liniște. Milioane de oameni din Occident i-au ascultat și, cu toate că puțini au atins Nirvana, în cazul în care s-a întîmplat asta, mulți dintre ei au ajuns în cele din urmă la un anumit grad de liniște, fericire și împlinire spirituală. Drept urmare, nu doresc să pun la îndoială valoarea, sau relevanța budismului în lumea modernă, sau importanța pătrunderii în sine pentru a găsi fericirea, ci aș vrea doar să sugerez că ipoteza fericirii ar putea fi extinsă – momentan – într-o formulare de tipul yin-yang: Fericirea vine din interior și din afară. (În capitolul 10 voi sugera o variantă îmbunătățită a ipotezei.)

Avem nevoie de călăuzire pentru a trăi atît yin-ul, cît și yang-ul. Buddha este cel mai înțelept ghid din istorie în ceea ce privește prima jumătate, amintindu-ne mereu, dar cu blîndețe, despre acel yin al muncii lăuntrice. Însă cred că idealul occidental ce îndeamnă la acțiune, năzuință și atașamente pasionale nu este atît de greșit precum afirmă budismul. Avem nevoie doar de puțin echilibru (din Orient) și ceva îndrumare precisă (din psihologia modernă) pentru a ști către ce să năzuim.