Editura Humanitas vă prezintă, în avanpremieră, un fragment  din volumul Vitrina cu șarlatani de Radu Paraschivescu. Cartea va fi disponibilă în librării din 20 octombrie.

Exemple savuroase, umor irezistibil, ironie tăioasă: Radu Paraschivescu ia în vizor tot soiul de minciuni ambalate pseudoștiințific, de la rețete de slăbit la rețete de nemurire karmică și detoxifiere magică. O carte care își propune să repună în drepturi discernămîntul, credibilitatea, adevărul.

Cartea de faţă pleacă de la obiceiul multora de-a crede tot ce li se spune şi li se arată: un borcănel plin cu un lichid miraculos, o posibilitate de îmbogăţire urgentă, o conspiraţie menită să ne facă robii unei puteri malefice, o carte doldora de aberaţii prezentate drept adevăruri ştiinţifice. Peste tot în lume, nu doar în România, fluviul credulităţii are trei afluenţi: sărăcia, boala şi disperarea. Oamenii care se scaldă în apele lor văd o barcă de salvare în orice frunză plutind la întîmplare. Buna informare pierde teren în faţa deznădejdii. A spaimei. A indigenţei. Şi chiar dacă nu toţi cei înfăţişaţi în cele patru capitole ale cărţii sînt şarlatani, cu toţii profită de naivitatea altora, de neputinţa celor mai săraci cu şcoala de-a deosebi adevărul de scorneală. Unul încearcă să convingă lumea că dacii i-au învăţat latină pe romani, altul susţine că plata cu cardul te face ostaticul tehnologic al lui Bill Gates. Unul crede că virusul SARS-COV 2 dispare după o gură de ţuică, altul îi neagă existenţa. Unul înfiinţează o academie de slăbit, altul ştie că festivitatea de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Londra conţine indicii la vederea cărora secta care ne controlează pe toţi primeşte undă verde să pună gheara pe planetă. Unul acreditează teza că Isus s-a născut în Ardeal, altul exaltă virtuţile curative ale argilei albastre.

Din toate aceste motive, Vitrina cu şarlatani este o încercare de repunere în drepturi a discernămîntului. A informării corecte, din surse credibile. A recursului la argument şi la logică.

 

Radu PARASCHIVESCU (n. 1960, Bucureşti) trăieşte în Balta Albă şi se visează la Roma. E mefient faţă de avioane, reptile şi sfaturile medicilor. Croieşte articole pentru ziare şi reviste, traduce romane, se ocupă cu hermeneutica ofsaidului în emisiuni de analiză fotbalistică şi – mai rar decît i-ar plăcea – scrie cărţi. Are cîţiva prieteni francezi de nădejde (Millefeuilles, Plaisir Sucré, Macaron etc.), fără să-şi fi trădat prima iubită: ciocolata de casă. Se îmbată cu vocea lui David Gilmour şi chitara lui Mark Knopfler. La Humanitas, domiciliul lui profesional, publică nişte cărţi de „Rîsul lumii“. Se îndrăgosteşte repede şi-i trece greu. Detestă clişeele, laptele şi broccoli. A scris despre nesimţiţi, Inès de Castro, Maradona şi Caravaggio.

Cărţi: Efemeriada (2000, Libra); Balul fantomelor (2000, RAO, reeditare Humanitas, 2009); Bazar bizar (2004, Maşina de scris, reeditare Humanitas, 2007); Fanionul roşu (2005, Humanitas, Premiul Ioan Chirilă pentru cea mai bună carte de sport a anului); Ghidul nesimţitului (Humanitas, 2006); Fie-ne tranziţia uşoară. Mici rostiri cu tîlc (Humanitas, 2006); Mi-e rău la cap, mă doare mintea. Noi perle de tranziţie (Humanitas, 2007); Cu inima smulsă din piept (Humanitas, 2008); Răcani, pifani şi veterani (coord., Humanitas, 2008); Dintre sute de clişee. Aşchii dintr-o limbă tare (Humanitas, 2009); Fluturele negru (Humanitas, 2010); Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian (Humanitas, 2011), Astăzi este mîinele de care te-ai temut ieri (Humanitas, 2012), Maimuţa carpatină (Humanitas, 2013), Muşte pe parbrizul vieţii. Nou catalog de perle (Humanitas, 2014), Noi vorbim, nu gîndim. Nouă colecţie de perle româneşti (Humanitas, 2015), Poveşti de dragoste la prima vedere (coautor, alături de Ioana Pîrvulescu, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana şi Adriana Bittel – Humanitas, 2015), România în 7 gesturi (Humanitas, 2015), Aștept să crăpi (de astăzi, în prime-time) (Humanitas, 2016), Cum gîndesc politicienii (Cum? Gîndesc politicienii?) (Humanitas, 2016), Am fost cîndva femeie de onoare și alte povestiri (Humanitas, 2017), Cartea rîsului și a cercetării (Humanitas, 2017), Două mături stau de vorbă. Scene românești (Humanitas, 2018), Orice om îi este teamă (Humanitas, 2018), În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi) (Humanitas, 2019), Omul care mută norii (Humanitas, 2019), Recviem vessel pentru tata (2020).

***

Vitrina cu șarlatani (fragment)

Pentru un scriitor, ţinerea unui jurnal e partea cea mai tentantă, mai ales după ce se răcoreşte cu două‑trei înjurături pentru figura cu „determinarea şi hotărîrea“. Şi ce poate fi mai gustos decît un jurnal alimentar? Ideea e atît de bună, încît mă aştern scrisului pe loc, renunţînd la ceilalţi doi paşi – refuzînd, altfel spus, „să‑mi stabilesc DE CE‑ul“. Stabilesc în schimb că e bine să notez totul conform indicaţiilor fluturate de cruciaţii nutriţiei genetice. Prin urmare:

Luni, 8 septembrie: Mi‑am revăzut obiceiul alimentar de‑a mînca o jumătate de baghetă crocantă cu unt sărat, trei ochiuri cu bacon şi două croissante la micul dejun. Mi se pare un obicei adorabil şi nu, nu mă ţine nimic în loc. Cafeaua de dimineaţă mă ajută fiindcă de la ea încep numărătoarea celor cinci căni pe zi. Singurul lucru care mă încurcă e măsuţa de cafea neîncăpătoare pentru cît de mare e mic dejunul.

Marţi, 9 septembrie: Am testat cîteva combinaţii de efect, sub îndrumarea cîtorva ospătari de la un restaurant italienesc. Prima combinaţie a însemnat măsline pane, plus salamuri şi brînzeturi din zona Abruzzo la gustare („gustărică“, după părerea unui ospătar), un consommé la primul fel şi o tagliata de vită cu funghi porcini la felul doi. Fără salată, fiindcă ocupă inutil locul desertului. Ştiu că desertul e un fruct oprit, dar, dacă tot vorbim de fructe, îmi dau aciditate, aşa că am optat pentru o felie de tort de ciocolată făcut cu mîna lui de patronul locantei, care nu divulgă reţeta nici sub tortură. Mai am cîteva combinaţii, dar şi săptămîna mai are cîteva zile, aşa că mă opresc aici.

Miercuri, 10 septembrie: Am avut o revelaţie pe terasă: mîncatul pe săturate face parte din zona mea de confort (Céline Dion!!!, Céline Dion!!!). Chiar dacă n‑aş fi aflat de la un membru al Academiei de Slăbit că „e foarte important să mănînci ce‑ţi place cu adevărat şi ce te inspiră“, mi‑aş fi dat seama şi prin experienţă nemijlocită în cele din urmă. Ceea ce mă face, nu‑i aşa?, susceptibil de calitatea de membru al Academiei de Slăbit. În cinstea viitoarei nominalizări, am dezbătut cu o persoană în compania căreia îmi place să mă aflu dacă mănînc dezordonat sau în exces. Am ajuns împreună la concluzia că mănînc dezordonat şi în exces. Se întîmplă atît de rar să cădem de acord aşa de repede, încît am sărbătorit cu o sticlă de coniac franţuzesc delicios de chihlimbariu.

Joi, 11 septembrie: Mi‑am revăzut obiceiul alimentar de a mînca un castron cu struguri albi pe zi. Asta m‑a făcut să mă visez din nou, pentru a nu ştiu cîta oară, în filmul A Good Year, în plin abandon provensal, la o masă de lemn negeluit la care înfulecam gospodăreşte alături de Russell Crowe, Marion Cotillard şi Albert Finney (ştiu că a murit, dar tocmai am scris că „mă visez“). Abia trezit de aroma unei cafele aduse de persoana în compania căreia îmi place să mă aflu, mi‑am conştientizat tiparul emoţional de‑a da gata o pungă de caju cînd Real Madrid joacă bine şi două pungi cînd joacă prost. Ca dovadă că rezonează la nevoile mele şi mă sprijină pînă la capăt, persoana în compania căreia îmi place să mă aflu s‑a suit în maşină şi a dat o fugă pînă la cea mai bună shaormerie din oraş. A luat şi pentru ea un ayran.

Vineri, 12 septembrie: Sînt veşnic recunoscător persoanelor dragi pentru energia pe care mi‑o oferă în procesul de transformare. Asta presupune, ce‑i drept, dereglarea cîntarului şi pînă la urmă înlocuirea lui, dar sacrificiul merită făcut. Sub privirile persoanelor dragi, cu precădere ale celei în compania căreia îmi place să mă aflu, îmi inventariez voluptuos obiceiurile alimentare şi mă bucur de fiecare dată cînd consemnez un new entry. Astăzi, de exemplu, îmi face plăcere să trec în rîndul obiceiurilor delicata Poutine Montréal din inefabila bucătărie portugheză (pui la jar, cartofi pai, telemea, ardei copt, ceapă caramelizată, castraveciori muraţi, sos piri piri de usturoi cu turmeric). Chiar aşa, de cîte ori trebuie să mănînci un lucru ca să devină obicei alimentar? De zece ori în două luni e suficient? Da? Mulţumesc. Oricum, puţine lucruri te pot duce atît de sigur spre obezitate ca reţetele de viaţă pe care le afli de la Academia de Slăbit.

Sîmbătă, 13 septembrie: E weekend şi prin urmare tiparele emoţionale stau la coadă să se manifeste. Primul şi poate cel mai important ţine de mulţumirea de‑a nu te duce la serviciu şi de‑a întîrzia în pat pînă spre prînz. Francezii numesc această deprindere faire la grasse matinée, numai că proverbiala lor lipsă de imaginaţie îi face să rămînă cu ochii pe pereţi şi cu gîndurile în dezordine. Cu totul altfel se prezintă mulţumirea faţă de perspectiva unei zile de trîndăvie cînd zăboveşti în pat uitîndu‑te la televizor şi dînd gata trei pungi cu chipsuri, un platou cu buşeuri şi halvaua rămasă de ieri. Singurul sacrificiu e părăsirea pentru treizeci de secunde a aşternutului, timp în care te duci la frigider şi‑ţi iei o sticlă mare de Pepsi.

Duminică, 14 septembrie: Dragul meu jurnal alimentar, e ultima zi a săptămînii. Colac peste pupăză, mîine începe ăla micu’ şcoala, aşa că dintr‑o clipă în alta trebuie să se întoarcă de la bunici. Profit de puţinele ceasuri în care, singuri fiind, îţi pot încredinţa cele mai netrebnice obiceiuri pe care le am la masă (aoleu, da, mănînc şi în pat, ai dreptate). Află aşadar că bag în mine alune seara tîrziu, pe furiş, după ce persoana în a cărei companie îmi place să mă aflu se retrage pentru obolul morfeic. Dacă prind şi un meci în direct din La Liga, cu atît mai bine. Mai află că ascund bucăţi de ciocolată învelite în staniol în tot felul de locuri şi că n‑am renunţat la strategie nici măcar după ce am uitat unde le pitisem pe unele şi le‑am găsit mult după ce depăşiseră termenul de garanţie. Află de asemenea că nu declar acasă toată pîinea pe care o cumpăr şi că, deşi persoana în a cărei companie îmi place să mă aflu ştie că mă limitez la două felii de pîine neagră pe zi, în realitate li se adaugă o baghetă (cea de la micul dejun pe care‑l iau după ce pleacă persoana la serviciu) şi şase‑şapte felii groase de „albă cu cartofi“. Îţi mărturisesc totodată, ca unui duhovnic al caloriilor ce eşti, că nu există plăcere mai intensă decît… hait, s‑a auzit uşa, a venit ăla micu’, trebuie să mă opresc, te‑am pupat, mersi pentru tot.