(Apărut în Dilema, nr.274, 1-7 mai 1998)

În viaţa politică, poate mai mult ca oriunde, interesează, atunci cînd o studiem, să descifrăm mai întîi cine face jocurile. Nu e vorba de situaţia de astăzi la noi şi, peste tot în lume unde, cu excepţia regimurilor totalitare dictatoriale, jocurile sînt făcute de masa alegătorilor la urna de vot. La noi, din 1866 (atunci a fost promulgată prima noastră Constituţie modernă) puterea executivă (guvernul) nu era, deloc, rezultatul alegerilor ci, dimpotrivă, acestea erau expresia voinţei guvernului care le organiza. S-a întîmplat că amintita Constituţie stipula prerogativa principelui domnitor (din 1881 rege) de numire şi demitere a miniştrilor. Asta însemna că întotdeauna suveranul făcea jocurile politice. De el depindea chemarea la guvernare a unui partid care rămînea pe poziţie cîtă vreme socotea suveranul că e util. Cum nu existau decît două partide (liberal şi conservator), regele neadmiţînd formarea altuia (altora) şi prin urmare, nefiind recunoscute pentru guvernare chiar atunci cînd existau ca atare (vezi, de pildă, cazul Partidului Conservator Democrat constituit de Take Ionescu în 1908, prin desprinderea din Partidul Conservator), regele îi sfătuia pe lideri să vină la putere împreună cu partidul din care se născuseră ca o dizidenţă. Regula nescrisă era, de fapt, ca partidele existente să alterneze la guvernare o dată la patru ani. Cînd se apropia sorocul, partidul succesor începea să se agite (în presă, adunări politice de protest) şi, atunci, regele, înţelegînd neliniştea (adesea aceste manifestări erau chiar sugerate de suveran), demitea guvernul existent, chemînd la putere celălalt partid. N-ar trebui să se înţeleagă că regula aceasta era riguros respectată. Cînd socotea de cuviinţă, regele păstra la guvernare un partid (mai ales un premier) mult peste termenul legiuit prin cutumă. Aşa s-a întîmplat, de pildă, cu guvernul I.C. Brătianu, care a deţinut puterea, necontenit, din iulie 1876 pînă în martie 1888, cea mai lungă guvernare din istoria modernă a ţării. A fost, de fapt, o decizie înţeleaptă care, aplicată, a îngăduit crearea României moderne (de la cucerirea independenţei pînă la făurirea regatului, creîndu-se, totodată, organismele structurale şi infrastructurale). În această guvernare de 12 ani, I.C. Brătianu a fost de cinci ori însărcinat cu formarea guvernului, avînd loc, uneori, şi noi alegeri. Degeaba a tot protestat opoziţia şi chiar exponenţi ai Partidului Liberal, printre care şi fratele premierului, Dimitrie, întreţinînd în ţară o atmosferă de ostilitate concertată împotriva guvernului şi, în surdină, chiar a regelui. Regele nu voia să-l demită pe primul lui sfetnic (de care avea nevoie şi la care ţinea imens) şi, în consecinţă, îl menţinea la putere. Tîrziu, după ce se crease în lumea politică coaliţia antiguvernamentală numită Opoziţia unită (conservatori şi dizidenţi liberali), care a organizat mari, răsunătoare demonstraţii de stradă, regele - care făcea jocurile - a acceptat să-l demită pe premier, neaducînd însă la guvernare (semn al omnipotenţei sale) Opoziţia unită şi gruparea junimistă, care a refuzat să participe la furibunda campanie a Opoziţiei, păstrîndu-se, în tot acest timp, pe o poziţie rezervată. Se mai întîmpla ca, atunci cînd primul-ministru comitea gafe impardonabile, să-l demită înainte de termen (cum s-a întîmplat în noiembrie 1896 cu Dimitrie A. Sturdza, deşi venise la guvernare de abia din octombrie 1895), pentru a-l rechema de îndată ce gafa fusese reparată, în aşa fel încît partidul respectiv (în acest caz era vorba de cel liberal) să aibă parte de termenul legiuit la putere. Aşa a păţit şi Partidul Conservator, chemat la putere în aprilie 1899 şi care, din cauza dihoniei interioare şi a unei grave crize economice, n-a rămas în fruntea ţării decît pînă în februarie 1901, avînd parte chiar de două guverne (Gh. Gr. Cantacuzino şi P.P. Carp). Dar şi conservatorii au avut, o dată, parte de o mai îndelungată guvernare, care a durat - cu cîţiva premieri - din martie 1889 pînă în octombrie 1895. Cam aşa s-au petrecut lucrurile, suveranul făcînd mereu şi cam discreţionar jocurile într-o domnie înţeleaptă a regelui Carol I, care a durat din 1866 pînă în 1914, adică 48 de ani. Asta nu înseamnă deloc că structura politică a ţării nu avea parte de un regim democratic (pluripartidism, separarea puterilor în stat, libertatea presei), chiar dacă, datorită censului, nu aveau drept de vot, chiar în 1915, decît 17,6% din populaţia ţării.

De la moartea regelui Carol I şi urcarea la tron a regelui Ferdinand (1914), jocurile politice interne nu le-a mai făcut suveranul ci şeful liberalilor, Ion. I.C. Brătianu. Cu adevărat mare (poate cel mai mare) bărbat de stat, el avusese un rol covîrşitor în procesul făuririi României Mari. Regele, mai slab ca fire, avea o încredere nemărginită în Ion I.C. Brătianu. Şi acesta, folosindu-se de trecerea de care se bucura pe lîngă suveran Barbu Ştirbei (prietenul intim al reginei Maria, care, şi ea, îl preţuia mult pe Ionel Brătianu), avea un rol hotărîtor în deciziile regelui. De aceea, din 1914 pînă în noiembrie 1927 cînd a murit (în acelaşi an s-a săvîrşit din viaţă, datorită unui cancer, şi regele Ferdinand), cel care a făcut jocurile în viaţa politică românească a fost Ionel Brătianu. S-au perindat, în acest timp, cîteva guvernări. Dar acestea veneau şi plecau potrivit voinţei atotputernicului şef al Partidului Naţional Liberal. Chiar şi cele două guvernări Averescu (martie 1920 - decembrie 1921; martie 1926 - iunie 1927) au fost rezultatul îngăduinţei lui Brătianu, generalul Averescu fiind demis atunci cînd a socotit că e util şeful liberalilor. În tot acest timp, mai mult decît un deceniu şi, mai ales, după înfăptuirea Marii Uniri, nimic, în viaţa politică a României, nu s-a făcut fără acordul lui Ionel Brătianu care a şi guvernat ţara o dată din ianuarie 1922 pînă în martie 1926 şi, a doua oară, din iunie pînă în noiembrie 1927, cînd s-a produs, intempestiv, moartea sa prematură (la 63 de ani). În tot acest timp, cînd s-au înfăptuit cele două mari reforme (cea agrară şi cea a universalizării dreptului de vot pentru bărbaţi) şi Constituţia din 1923, toate datorită - esenţial - lui Ionel Brătianu, şeful liberalilor a refuzat să ia în considerare modificarea hărţii politice a ţării (dispariţia Partidului Conservator şi apariţia noilor partide politice, mai ales cel naţional ardelean condus de Iuliu Maniu, cel ţărănesc condus de I. Mihalache, cel al Poporului, condus de generalul Averescu) convingîndu-l pe rege că liderii noilor partide n-au experienţă şi că acestea nu merită chemate în fruntea ţării decît sub supraveghere atentă şi demise cînd imperativele o cer. Averescu a guvernat, ce-i drept, cum spuneam, de două ori, datorită înţelegerii prealabile şi a îngăduinţei lui Ionel Brătianu, dar ţărăniştii şi naţionalii n-au apucat să guverneze, în coaliţie şi cu alte formaţiuni, decît aproape patru luni, din 1 decembrie 1919 pînă în 12 martie 1920. De abia în octombrie 1926, cînd cele două partide au fuzionat, creînd Partidul Naţional Ţărănesc, cerînd - imperios - accesul la guvernare, au fost chemate la putere în urma unei campanii protestatare extraordinare (la un miting, ţinut la Alba Iulia, au participat o sută de mii de persoane şi puţin a lipsit să ia cu asalt Bucureştiul) - după, fireşte, moartea atotputernicului Ionel Brătianu - de abia în noiembrie 1928. Şi P.N.Ţ. n-a avut parte decît de o guvernare de vreo patru ani şi mai bine, datorită crizei economice mondiale (neputîndu-şi, de aceea, aplica programul) şi a neînţelegerii cu regele Carol al II-lea.

Din 8 iunie 1930, cînd s-a urcat, pe tron, regele Carol al II-lea a fost cel care a făcut jocurile în viaţa politică românească. Şi a făcut-o aproape dictatorial, chiar înainte de instaurarea (în februarie 1938) a propriei dictaturi, prin promulgarea unei noi constituţii şi desfiinţarea partidelor politice. Regele, sfătuit de membrii Camarilei sale (care era mai puternică decît întregul guvern inclusiv premierul) forma şi demitea guvernele atunci cînd voia, încurajînd în interiorul partidelor (mai ales al celor două puternice, PNL şi PNŢ) vrajba şi dizidenţele, pentru a le diminua din forţă şi putere. De fapt, se suise pe tron cu ideea de a-şi instaura puterea personală împotriva partidelor şi deasupra lor. Iar cutuma de pe vremea regelui Carol I, că regele cheamă şi demite miniştrii (prevedere înscrisă şi în Constituţia din 1923) se păstrase întreagă, determinînd trucarea frecventă a alegerilor. Cînd suveranul a socotit că a venit momentul instaurării puterii personale pe faţă (dictatura regală), a organizat alegeri total libere (în decembrie 1937) care n-au dat necesarele majorităţi guvernului care a condus consultarea electorală. A urmat guvernul de 44 zile condus de Octavian Goga, după care, în 11 februarie 1938, a instaurat, legal, propria sa conducere, prin miniştri interpuşi care nu ieşeau din dispoziţiile sale. După abdicarea sa silită, la 6 septembrie 1940, Ion Antonescu, devenind conducătorul statului, a făcut, discreţionar şi dictatorial, jocurile politice pînă, se ştie, la 23 august 1944, instituţia monarhică fiind abia îngăduită dar neavînd nici o putere efectivă. Iar după 23 august 1944 jocurile politice le-a făcut destulă vreme Moscova, apoi, după 1964-1965 - voinţa tiranică a dictatorului N. Ceauşescu.

Mereu, aşadar, de la 1866 pînă în decembrie 1989, cineva a făcut, în ţară, jocurile în viaţa politică românească. Fireşte, păstrîndu-se principiile democraţiei pînă în februarie 1938, data de la care s-a instalat - mohorîtă - dictatura.