(Apărut în Dilema veche, nr. 448, 28 sept - 4 oct 2001, la tema Foloasele și ponoasele corupției)

Corupţia e un fenomen social ce a apărut odată cu societatea omenească cît de cît organizată. Desigur, face ravagii mai ales în economiile centralizate. Dar fenomenul e o prezenţă primejdioasă şi în economiile neetatizate şi necentralizate, adică în economiile normale, numite de piaţă. Unde nu e o realitate apăsătoare fenomenul corupţiei? Ce ţară din lume, înainte şi acum, n-are parte de acest flagel? Ziarele sînt pline de informaţii demascatoare privind corupţia de care se fac vinovaţi şefi de stat importanţi şi abia pridideşti să le înregistrezi ca stări de fapt, pentru că vin mereu altele care le iau locul în atenţia opiniei publice. Mai înainte cu un deceniu şi mai bine Partidul Democrat Creştin din Italia a fost "eroul" unei asemenea dezvăluiri. Şi scandalul a fost atît de mare şi corupţia atît de adîncă şi ramificată încît, repede, acest partid a fost exclus din harta vieţii politice intaliene. Şi asta după ce acest partid a condus efectiv Italia timp de cîteva decenii bune, foşti premieri şi alte notabilităţi suspuse au intrat în arcanele justiţiei. Fostul cancelar al Germaniei, Helmut Kohl, era un conducător mult stimat, erou al reunificării Germaniei. Şi, totuşi, presa a dezvăluit actele de corupţie de care s-a făcut vinovat primind - ca preşedinte de partid - foloase necuvenite, adică subvenţii ascunse, necomunicate organismelor fiscale. Scandalul a fost imens. Şi opinia publică l-a sancţionat aspru, Partidul Democrat Creştin pierzînd alegerile, deşi Kohl îşi dăduse mai înainte demisia, fiind astăzi un simplu particular, fără nici o demnitate oficială. În Franţa, tot presa a dezvăluit că actualul preşedinte al Franţei, Jacques Chirac, pe vremea cînd era numai primar al Parisului, a făptuit abuzuri intrînd sub incidenţa corupţiei. Deocamdată, calitatea sa prezidenţială îl aşează în zona imunităţii, apărîndu-l de situaţia de a răspunde chemărilor organelor de anchetă. Se aşteaptă ieşirea sa din demnitatea prezidenţială, cînd, încetînd imunitatea, va fi anchetat şi, probabil, judecat. Scandalurile legate de fenomenul corupţiei au zguduit viaţa politică a Japoniei, s-au schimbat premieri şi partide de la conducerea ţării şi lucrurile, acolo, încă nu s-au potolit cu totul. Preşedintele Filipinelor, demascat că a fost corupt, a fost nevoit, finalmente, să demisioneze. Şi fapte ca acestea ar putea fi, în continuare, amintite. De curînd, de exemplu, ministrului Apărării din guvernul german i s-a imputat că s-a folosit de avionul statului pentru treburi cu totul particular - sentimentale şi demisia lui e iminentă. Toate aceste fapte pomenite dovedesc că actul corupţiei se produce atunci cînd se abuzează, prin funcţiunile publice deţinute, de averea statului. De obicei, asta se petrece cînd se achiziţionează pentru nevoile statului un produs sau mai multe. Atunci, comisionul primit, fraudulos, de personalitatea care încheie contractul în numele statului, naşte fenomenul corupţiei. Dar mai sînt sumedenie de situaţii cînd corupţia se produce totdeauna de către personalităţi cu înalte funcţiuni publice care primesc, ele, sau membri ai familiei lor, aşa-numitele foloase necuvenite.

Viaţa politică românească, dinainte şi de astăzi, a cunoscut şi cunoaşte acte de corupţie de tot felul. Să pomenesc de un caz petrecut în 1910, de care am mai relatat, cu alt prilej, în revista Dilema. E vorba de vestita în epocă afacere a Societăţii tramvaielor electrice din Bucureşti. Acea societate, care a înfiinţat în Bucureşti tramvaiul electric, a fost întemeiată, în 1908, primar al Capitalei fiind Vintilă Brătianu, fratele său Ion I.C. (Ionel), fiind premierul României. Întemeierea acestei Societăţi a tramvaielor electrice a fost, de fapt, o afacere liberală, patronată de o bancă liberală, acţiunile fiind achiziţionate, cu precădere, de oameni politici şi de afaceri liberali (un lot important de acţiuni a fost achiziţionat şi de Basset, secretarul particular al regelui Carol I). Dar la 29 decembrie 1910 se schimbă guvernul, premier devenind P.P. Carp, şeful Partidului Conservator. Noul primar al Capitalei , Matache Dobrescu, i-a adus la cunoştinţă panamaua (à propos ce act uriaş de corupţie a fost şi construirea canalului Panama!) lui Al. Marghiloman, ministru de Interne. Acesta l-a încunoştiinţat, de îndată, pe premier. Carp a luat foc, declanşînd mari ostilităţi împotriva Partidului Naţional Liberal, în frunte cu Ion I.C. Brătianu, pe care l-a incriminat de corupţie încă în februarie 1911, adică la nici două luni încheiate de la venirea la guvern. Ostilităţile, neînchipuit de dure, s-au desfăşurat în presă, în justiţie, în parlament, în stradă, în cabinetele Palatului Regal. Înfrîngerea lui P.P. Carp, care a demascat un efectiv act de corupţie, s-a produs, de fapt, în parlament, unde opoziţia liberală a făcut front comun cu Partidul Conservator-Democrat al lui Take Ionescu. Carp era intransigent, declarînd regelui şi colegilor de guvern că Societatea liberală a tramvaielor electrice e o expresie tipică de "brigandagiu politic" şi că a o accepta înseamnă recunoaşterea dreptului familiei Brătianu la monopolizarea vieţii economice a ţării. Atunci, în noiembrie 1911, Carp a rostit, în Camera Deputaţilor vestitul discurs în care a ameninţat PNL că îi va aplica "fierul roşu" pentru că "să fii bogat ca rezultat al exploatării statului, aceasta nu o admit". Şi într-un discurs rostit în Senat, Carp, adresîndu-se direct şefului PNL, îi punea la îndoială integritatea morală: "Domnule Brătianu, autoritatea morală a unui om politic nu se judecă decît după două lucruri şi nu se cîştigă decît printr-un singur mijloc. În viaţa ta privată să fii totdeauna corect, în viaţa ta publică să fii totdeauna dezinteresat". Carp avea, negreşit, dreptate în justiţiarismul său. Dar ignora că, de fapt, corupţia e un fenomen inevitabil în viaţa publică şi că acesta, descoperit în 1910, nu era deloc singurul. Brătianu l-a încunoştiinţat pe suveran că el consideră vorbele infamante ale lui Carp rostite în plin parlament o efectivă declaraţie de război şi, dacă nu le retractează sau - mai bine - nu pleacă de bună voie de la conducerea guvernului, în ţară va fi război civil. Regele nu putea tolera această încleştare politică vecină cu războiul civil. Takiştii, aliaţi fideli ai liberalilor, cereau că P.P. Carp să-i ceară scuze publice lui Ionel Brătianu. Au urmat cîteva luni de umilitoare şi iritante pertractări, Carp (ştiind dreptatea de partea sa) neputînd accepta condiţiile regelui şi ale lui Take Ionsecu. A intervenit şi justiţia care considerînd legalitatea actului de constituire a Societăţii tramvaielor electrice din Bucureşti a respins cererea guvernului de desfiinţare a acelei Societăţi, şi în prima instanţă şi la cea de apel şi la Curtea de Casaţie. Corupţia l-a îngenunchiat pe Carp, silit să demisioneze în 14 octombrie 1912, înlocuit fiind de Titu Maiorescu, care a promis că va fi o formulă tranzitorie, el formînd un cabinet de miniştri de concentrare conservatoare (adică împreună cu takiştii). Asta deşi Maiorescu ştia bine de la înaltă sursă că regele nu-l mai dorea pe Carp premier şi nu-l va accepta. Maiorescu a guvernat ţara pînă la 4 ianuarie 1914, înlocuit fiind - cum altfel? - de Ion I.C. Brătianu, în fruntea unui guvern liberal. Carp nu a uitat niciodată felonia prietenului său de o viaţă care, de dragul vanităţii de a fi premier, a trădat o amiciţie de o viaţă (Dar, nu suna un aforism al lui T. Maiorescu astfel: "Nu există prieteni în politică, există numai prieteni politici"?). A păstrat ranchiuna şi în faţa mormîntului deschis al celui ce îl înşelase în 1912, refuzînd invitaţia lui Marghiloman de a participa la înmormîntarea lui T. Maiorescu, în iunie 1917. I-ar fi răspuns cinic lui Marghiloman cu interogaţia "De ce să-i fac lui Maiorescu o politeţă pe care nu mi-o va putea înapoia". Revenind, să spun încă o dată că actul corupţiei, dezvăluit şi condamnat de P.P. Carp, a sfîrşit prin a-l îngenunchia pe bătrînul politician, om politic, într-adevăr, de o integritate morală ireproşabilă. Corupţia, legalizată, a triumfat, aşadar, încă o dată. Şi ea fusese făptuită de şeful PNL care, în 1914-1919, s-a dovedit a fi, totuşi, un mare bărbat de stat, contribuind esenţial la crearea României Mari. Ceea ce ar putea duce la încheierea că fenomenul corupţiei e mai puţin important decît capacitatea politică de a conduce în clipe grele, o ţară, dusă spre victorie de răsunet şi hotărîtoare pentru destinul ei. Cine ar putea răspunde la această teribilă interogaţie?

Un alt caz de corupţie incontestabilă a fost, în 1929, vestita afacere Skoda, care s-a petrecut sub guvernarea naţional-ţărănistă Iuliu Maniu, în fruntea Ministerului Armatei fiind generalul Henri Cihoski. Departe de a-l face vinovat pe Iuliu Maniu de corupţie (om de o integritate morală absolută) sau chiar, direct, pe generalul Cihoski. Dar corupţie a fost. S-a întîmplat că la încheierea unui contract de achiziţie de armament de la firma cehoslovacă Skoda s-a descoperit, apoi, că preţurile convenite erau disproporţionat de mari faţă de cele îndeobşte practicate de alte firme. Cineva a încasat, cu această ocazie, un comision consistent. Cînd scandalul a izbucnit în presă şi în parlament, regele Carol al II-lea a voit să se răzbune, făcîndu-l vinovat pe fostul şef al guvernului, nimeni altul decît chiar Iuliu Maniu. Deşi din cauza acestui scandal s-a sinucis, totuşi, un general responsabil cu aprovizionarea armatei, regele şi miniştrii săi nu l-au putut implica pe Iuliu Maniu pentru bunul motiv că acesta era un om perfect onest. Că daunele economice pentru ţară s-au produs sub un guvern de el condus, era incontestabil. Totuşi el era absolut nevinovat şi, cu toată obstinaţia regelui şi a scandalului provocat de presă, nu a putut fi implicat ca vinovat. Pînă la urmă, s-a acreditat ipoteza (nici aceasta dovedită) că o parte a comisionului oneros l-ar fi încasat unul dintre nepoţii de soră ai lui Maniu, Zaharia Boilă. Regele, de vreme ce nu-l putea implica direct pe Iuliu Maniu, inamicul său intransigent, a renunţat la scandalul afacerii Skoda, care făcuse multă larmă în presă şi în parlament, dînd dispoziţii de stingere. Dar, indiferent cine a fost vinovatul său beneficiarul, un act de corupţie efectivă s-a petrecut atunci cu furniturile de război ale firmei Skoda. Şi exemplele ar putea continua.

Dar azi? Corupţia e în floare, sfidînd nu onestitatea, ci chiar bunul-simţ prin proporţii şi consistenţă. Şi mai toate actele de corupţie (să nu mai luăm, aici, în considerare, mituirea funcţionarului public) se petrec în vecinătatea proprietăţilor de stat, majoritare încă, din păcate, în economia românească. Un întreprinzător particular n-are, în general, cum se înfrupta din proprietatea statului, el uzînd, mai ales, de coruperea funcţionarilor publici. Grav, extrem de grav, e că acest cataclism al corupţiei a pătruns şi în justiţie, iar destui oameni politici (beneficiind de statutul lor public) se înfruptă din averea statului fără scrupule. Vorba lui Petre Carp din 1911 acestea sînt acte de "brigandagiu politic". Şi nu e speranţă de eradicare a flagelului cîtă vreme durează tranziţia, de vreme ce poliţia, chiar ea, "colaborează" cu infractorii, adunînd resurse pentru construirea unor vile sfidător somptuoase şi maşini străine scumpe şi de mare randament.