Se ştie despre mine că sînt un fel de disident în acest stat pe care îl găsesc, cum spunea un profesor de la Oxford într-o conferinţă despre terorism de acum cîteva luni, tot mai terorist cu proprii lui cetăţeni, întrucît a fost administrat cu efecte dureroase, atît pentru persoanele fizice, cît şi pentru cele juridice care îl populează. Acest Stat şi cei care l-au administrat pînă în prezent, dar mai ales cei din prezent, nu mă reprezintă pentru că, printre altele, încep să cred că filozofia din spatele conduitei lor e că trebuie să mor eu ca ei să mai facă un milion. Spre exemplu: ca avocat trebuie să plătesc din ce produc 16% impozit pe profit, 24% TVA, 10% la Barou plus alte taxe, deci peste jumătate sînt obligat să dau, de parc-aş fi matroană. Aşadar, n-am putut lipsi de la evenimentele care încă se desfăşoară în centrul Bucureştiului zilele astea.

Duminică, 15 ianuarie, seara, cînd a fost protestul cel mai hotărît, am fost acolo. Am trăit pe viu scene de film. Am văzut oameni nervoşi care strigau „Jos Băsescu” sau „Băsescu e ca Ceauşescu” sau chiar mai rău „...să moară ca Ceauşescu” ori „Ieşi afară javră ordinară” şi tot felul de dume de genul care, transmise pe posturile de televiziune internaţionale, nu fac decît să confirme impresia lumii că sîntem un neam de mîrlani. I-am văzut aruncînd cu pietre în jandarmi, i-am văzut pe jandarmi dînd cu gaze lacrimogene, prin pasajul de la Universitate am luat şi eu o gură de gaz proaspăt lacrimogen care ustură şi-n nas, şi pe gît, şi în piept, şi în ochi; am văzut oameni cu capetele sparte, am văzut staţii de autobuz sparte, magazine, o bancă, o maşină incendiată - comportament inutil. Am dat un mic interviu la o televiziune, am spus că tinerii sînt nemulţumiţi că trebuie să suporte plata datoriei externe din care nu s-a creat nici măcar o autostradă, că sînt nemulţumiţi că partidele care au guvernat România în ultimii 22 de ani le-au tot dat ţeapă, că nu vor să plătească taxe în condiţiile în care pentru ele îşi lipsesc de decenţă existenţa, că nu mai vor să plătească gazul, electricitatea, mîncarea ş.a.m.d. mai scump decît majoritatea ţărilor europene în condiţiile în care salariile româneşti sînt cele mai mici din Europa, că vor să fumeze cannabis legal pentru că au dreptul să facă ce vor cu corpul lor indiferent ce crede unul-altul mai prost informat, că nu mai doresc guvernanţi care reprezintă interesele celor care obţin profit din sărăcirea, îndobitocirea şi exploatarea omului de rînd etc.

Pe la ora 0, Piaţa Universităţii se pustiise, la fel şi Piaţa Unirii, spectacolul se terminase şi-am luat-o pîş-pîş spre casă. Eu stau la Piaţa Budapesta, la o staţie de autobuz de Piaţa Unirii. Auzisem că se poartă lupte prin faţa blocului meu, aşa că ezităm să mă duc prea repede-ntr-acolo, să nu mă trezesc cu vreun pietroi sau cu vreun glonţ de cauciuc în cap. Pe la Hanul lui Manuc m-am întîlnit c-o poetă franţuzoaică, c-un prozator român şi c-o tipă. I-am invitat pe la mine. Cînd am ajuns la intersecţia cu Bd. Unirii, pe partea cu gura de metrou dinspre Casa Poporului, ne-am oprit pentru că în faţa noastră, vizavi de Patriarhie, o dubă a Jandarmeriei tocmai oprise în plină stradă şi jandarmii începuseră să alerge cîţiva oameni care aşteptau în staţia de tramvai, un tramvai care la ora aia sigur nu mai circula. Au prins cîţiva şi i-au urcat în dubă. Acolo unde eram, pe trotuar, mai erau cîteva persoane şi doi-trei jandarmi au venit spre noi. M-am rupt de invitaţii mei, m-am apropiat de unul dintre ei şi l-am întrebat dacă s-a terminat conflictul de la Piaţa Budapesta. Nu mi-a răspuns. M-a invitat sub ameninţarea bastonului în dubă. I-am zis că n-am avut nici o legătură cu evenimentele violente şi că refuz. Degeaba. I-am zis că ceea ce face dumnealui se cheamă privare de libertate, că e infracţiune... Mi-a zis să fac plîngere. Am făcut. I-am zis că sînt scriitor şi că, dacă mă lasă să plec, scriu un articol despre cît de ca la carte au înăbuşit domniile lor comportamentul vandalizator al unora. Ajuns în dubă, m-am aşezat liniştit pe o banchetă. Tot ce mi se putea întîmpla rău era să iau nişte bastoane. Amenzile sînt flori la ureche cînd ştii să le conteşti. în cîteva minute duba era plină. Eram peste 30. Mai tineri, mai în vîrstă. Unul dintre noi avea buza spartă şi sîngera. Altul tocmai primise un pumn în nas de la un jandarm pentru că refuzase invitaţia. Am pornit spre o circă de poliţie. Am trecut pe la vreo trei, dar erau toate ocupate cu indivizi ridicaţi de pe stradă. Pînă la urmă am ajuns la circa 21 din Militari. Am fost aşezaţi într-o sală cu bănci ca la şcoală, legitimaţi şi chemaţi pe rînd, mai întîi pentru fotografii şi amprente, iar mai apoi pentru procesul verbal prin care eram amendaţi cu o sumă pe care nu o cunosc întrucît am refuzat fotografierea, amprentarea şi semnarea lui. N-am fost bătut. Chiar m-am împrietenit la cîteva ţigări cu poliţiştii care ne găzduiau. Toate astea au durat pînă la ora 4 dimineaţa, dar pentru alţii au durat mai mult, căci domnii jandarmi parcă scriau procesele verbale cu bastonul. Caralii din ăia care se-ntreabă cum e corect: Irak sau Iran?

Stoian G. Bogdan este scriitor. Ultima carte publicată este volumul de poezie Torrent, Herg Benet, 2011.

Foto: Mircea Struţeanu