Avem o viaţă colorată, nu ne putem plînge. „Colorată“ în sensul figurat pe care îl pot da sinonimele cuvîntului, luate din dicţionar: „expresivă, plastică, sugestivă, vie“. Iar cel mai mult şi mai mult ne-o colorează televiziunile şi ziarele – care ne construiesc, de fapt, actualitatea. Deveniţi robi ai telecomenzii, cei mai mulţi dintre concetăţenii noştri trăiesc cu senzaţia că anumite lucruri sînt importante şi altele nu pentru că „aşa au zis ăştia la televizor“. Iar „ăştia“ au căpătat în timp abilitatea de a exploata anumite subiecte pentru a face audienţă. Ceea ce, pînă la un punct, e normal: ca să aibă din ce trăi şi mîine, ziarele şi televiziunile trebuie să scoată bani din ceea ce vînd, iar pentru asta trebuie să vîndă cît mai multor clienţi. 
Problema e că acest mecanism al pieţei se aplică simplist, după logica românească îndelung exersată în tranziţie, aceea a „tunului“: industria mass-media vrea profit mare şi rapid şi, în numele „cererii şi ofertei“, e dispusă să livreze aproape orice. Or, presa nu e un simplu „produs“, ci are efecte şi funcţii sociale multiple. Între altele, poate crea o agendă publică şi – foarte simplu spus – le poate da multor oameni senzaţia că asta e lumea, asta e societatea în care trăiesc, cu valorile sale: aceea de la televizor şi din ziare. 
Pentru că românii sînt foarte mari consumatori de televiziune, ştirile TV sînt cele care dau tonul actualităţii şi impun subiectele. De multe ori, ziarele nu fac decît să le înghită pe nemestecate şi să le rumege. Iar de cînd ediţiile online ale ziarelor au luat avînt, a apărut un soi de concurenţă specială între presa online şi TV: pe site-urile „presei scrise“ apar imagini şi fragmente video, iar audienţa lor se măsoară permanent (ca şi la televiziuni). Aşa încît „tochitura“ de subiecte pasate de la TV spre ziare e ceva mai complexă. Dar, pe lîngă subiecte, mai e vorba şi despre ton şi stil. Imaginile sînt de multe ori agresive, montajul se vrea „spectaculos“, culorile sînt tari (la propriu!), limbajul e un amestec de expresii populare şi argotice. Vara se vede şi mai clar cum funcţionează acest mecanism şi cum se „impune“ o realitate în numele audienţei. Programele de ştiri abundă în secvenţe de la mare, ştranduri şi grătare, ambalate în texte insipide care încep invariabil cu „românii“ (stau pe plajă, merg la ştrand, au ieşit la grătar), de parcă nimeni nu s-ar mai ocupa cu altceva în ţărişoară decît cu – după o expresie ajunsă şi ea clişeu – „distracţia la maxim“. În secvenţele cu pricina, oamenii sînt adesea îmbrăcaţi în haine de culori ţipătoare şi vorbesc pe şleau. La tarabele cu suveniruri din staţiunile turistice (care, desigur, apar şi ele în contextul „distracţiei“) se vînd minunate kitsch-uri – mai nou, aduse din import. În general, din asemenea ştiri rezultă că „românii“ se simt bine. Pe de altă parte însă, chiar dacă politicienii sînt în vacanţă, se construiesc „subiecte“ în jurul oricărei vorbe sau năzbîtii cu potenţial de scandal. Ediţiile web ale ziarelor au învăţat să scoată la vedere, pe homepage, orice flecuşteţ generator de click-uri. Şi nu mă refer la ziarele populare, ci la cele cu pretenţii de seriozitate. Nu mai contează că uneori se încalcă orice principiu jurnalistic. De pildă, în cazul educatoarei bănuite că ar fi participat la spargeri din locuinţe, înainte ca justiţia să se pronunţe, presa a „tras de subiect“ decretînd pur şi simplu: „Educatoarea sexy şi iubitul ei, hoţ de meserie, au spart case în toată ţara“. Prezumţia de nevinovăţie? A se slăbi cu mofturile: mai bine dăm, în exclusivitate, poze cu educatoarea în costum de baie, că şi astea fac audienţă. 
Într-o asemenea lume aparent veselă şi neglijentă, nu mai e loc pentru subiecte serioase, pentru dezbateri substanţiale. Sau, şi mai rău, temele importante se contaminează de această atmosferă de cîrciumă sătească ori sînt ambalate „sexy“, (tot) ca să aducă audienţă. În presa de calitate europeană, există o mare preocupare pentru temele majore ale zilei – de la soarta monedei unice şi a Uniunii Europene la înflorirea populismului şi manifestările de protest. La noi, dezbaterea politică se reduce la simple contre verbale şi căutări ale paiului din ochiul adversarului. Dezbaterea de idei n-a fost niciodată încurajată de ziarele şi televiziunile noastre, iar acum e dată afară cu totul, căci „e criză“. Dar chiar dacă nu ar fi fost criză, mă tem că peisajul tot aşa ar fi arătat. Televiziunile comerciale şi-au construit, în timp, un public avid de „culoare“, dar mai degrabă inert intelectual şi moral. Ziarele le-au urmat exemplul, iar ediţiile online ale acestora le calcă pe urme şi mai abitir, ajutate şi de tehnologie: „bizonul“ (căci aşa e numit telespectatorul sau cititorul în jargonul unor producători de ştiri sau manageri din instituţiile media) trebuie să stea cuminte şi să consume ce-i livrăm „noi“. Deocamdată, cu această „viziune“ simplistă, presa comercială a cîştigat partida: s-au făcut bani frumoşi din mass-media, „bizonii“ au stat cuminţi şi au consumat. Problema e că „bizonii“ se plictisesc la un moment dat şi fug pe altă păşune. Confruntate cu evoluţia tehnologiei care pune în dificultate ziarele tipărite, lovite de criză mai mult decît îşi închipuiau, trusturile media de la noi dau din colţ în colţ, plîngînd după profiturile de mai an. În faţa provocărilor majore, se apelează la aceleaşi soluţii ieftine: şi mai multă „culoare“, şi mai mult „popor la televizor“. Încă mai ţine. Dar nu prea mult.
 
Apărut in Dilema veche, nr. 393, 25-31 august 2011