(apărut în Dilema nr. 343, 3-9 septembrie 1999)

Între gagul de anvergură mondială de la Kosovo, unde americanii au declarat serios şi solemn că-i vor apăra pe ruşi de agresorii albanezi şi gagul de uz strict intern al saloanelor noastre literare: care scriitor român e vrednic de Nobel?, mai există unul, ca un fel de medie între enorm şi puţintel, între universal şi naţional. După ochiul meu, gagul verii noastre româneşti nu a fost eclipsa ci ceea ce Evenimentul zilei a titrat frumos: "Şepcile lui nea Nicu se vînd pe rupte".

Am fost printre acei care au protestat imediat la ideea comercializării, prin turism, a traseelor şi palatelor dictatorului; am socotit-o o chestie de foarte prost gust şi, după insuccesul ei, mă pot bucura că am avut, ca tot intelectualul, dreptate; nu mi-a plăcut deloc nici elanul cu care s-a organizat licitaţia bunurilor lor mai mult sau mai puţin intime, chiar dacă au venit cumpărători din Guatemala şi Costarica, chiar dacă a fost bătaie pe obiecte curat stupide şi ne-am umplut, cică, de bani. Nu e meseria noastră de români autentici să-i disuadăm pe străini sau pe concetăţeni înzestraţi, nu ca noi, cu spiritul afacerilor, să arunce banii pe ce le place în Bucureşti ori la Gura Humorului.
Dar cu şepcile lui nea Nicu e altceva. Cu totul altceva. Cum a săltat preţul lor, în două minute, de la 200.000 de lei la două milioane jumătate, nu merită fulgerul pamfletului, ci un gînd în plus, dotat cu oarecare haz.

De ce n-a fost bătaie pe pălăriile lui - căci omul (cu o mic) purta pălărie nu numai la Buckingham Palace? De ce nu ni se relatează ceva despre triumful căciulilor lui?, ce s-a întîmplat cu aceea pe care atît de uman şi-a potrivit-o pe cap cînd a coborît din tanc, prizonier al loviluţiei? Întreb în dreapta şi stînga, la propriu şi la figurat - mi se ridică din umeri, ba, uneori din sprîncene, ca şi cum aş avea o curiozitate deplasată, lipsită de obiect. Nu cred. Obiectul există: şapca.

Omul cu şapcă a fost ani, decenii, timp de o eră, întruchiparea activistului simplu şi complex - omul cu haină de piele fiind o alta, a altuia, inutil să spun a cui. Omul cu şapcă a constituit o icoană logică a proletcultismului şi se poate face benefic o sociologie, în spirit barthesian, a şepcii la români ca expresie a politicului, economicului, intimului şi cioclopedicului. Şapca a făcut parte organică din viaţa de partid, de stat, de şantier şi de cinema sub dictatura proletariatului prin cei mai abili reprezentanţi ai săi. În imagineria mea de om care nu a purtat şi nu va purta vreodată pălărie, nici cravată şi nici vestă la costum (explicaţia, altă dată... - pînă atunci, să admit că e ultimul tribut pe care-l plătesc freudian proletcultismului), singura borsalină valabilă pentru epoca aceea e pălăria lui Radu Albala: convingătoare şi politic (ca anticonformism) şi apolitic, ca frumuseţe, purtată şi la editură, şi în şomaj, şi la Casa Scriitorilor, ridicîndu-şi porţia la sufertaş, şi la C.A.R. Albala şi, desigur, Sadoveanu au fost cei mai consecvenţi, cei mai subversivi purtători de pălărie burgheză şi mic-burgheză în epoca şepcii dominante. Disidenţii
prin borsalină! Li se potrivea atît de bine şi de natural încît nu ştiu să li se fi cerut - la partid, sindicat sau Uniune - să renunţe la ea; ar fi fost un exces de stînga. (Totuşi, lui Albala i s-a cerut să renunţe la papion; s-a opus în felul lui, alternîndu-l cu cravata, ceea ce nu era o concesie dureroasă, căci avea o colecţie de cravate de talia şi gustul celor ale dlor Iliescu şi Meleşcanu, azi. Oricum, un Albala cu şapcă ar fi fost un scandal precum berea după peşte la Capşa.)

Se va observa repede şi concis că, după '89, românul - celebrul personaj articulat - n-a fost deloc oportunist în problema şepcii. El n-a aruncat-o la cîini, ca simbol al ceauşismului. În freneticul său pluripartitism, el n-a abolit şapca proletară şi nici n-a impus totalitar pălăria anticomunistă; după 10 ani, se poate spune că ne aflăm şi aici într-un interval, poate şi într-o confuzie ideologică pe care, har Domnului, nimeni nu ne cere să o lichidăm. În viaţa politică şi în noul ei cult al imaginii, şapcă şi pălărie coexistă emblematic pentru ceea ce înseamnă tranziţie şi reformă, sfidînd toate maniheismele şi clişeele searbede. Anticomunişti notorii au alergie la pălărie suspectînd-o ca simbol al parvenirii neocomuniste. Vedete ale stîngii refuză şapca şi simplitatea ei prea muncitorească. Dl Adrian Năstase nu va avea niciodată haz cu şapca dlui Mitrea pe creştet şi invers - un Mitrea cu pălărie ar fi o impostură. Domnii Iliescu şi Constantinescu au avantajul - nu-i nici un paradox românesc! - că îi aranjează şi borsalina şi şapca, folosite alternativ, după împrejurări (catastrofe sau festivităţi). Dar şi prim-ministrului, în împăciuitorismul său, nu-i stă rău cu ambele obiecte. Pentru adolescentismul dlui Roman, pălăria e încă pretenţioasă, chiar sombră, în schimb dlor Marko Bella şi Varujan Vozganian le "stă" numai cu bor mare peste frunte; şi nu trebuie să scrii la Dilema pentru a observa că, din tot guvernul, dl Pleşu face din pălăria sa un obiect de artă, din scenografia lui Orson Welles.
Toate acestea însă nu lămuresc problema straniului succes al şepcilor lui nea Nicu scoase la licitaţie. Am, desigur, o părere pe care o încredinţez hîrtiei cu de-ajunsă teamă. Problema ţine, în primul rînd, de apolitic. Mai trebuie să dăm, din cînd în cînd, apoliticului ce-i al lui. Nu ştiu ce s-a întîmplat cu sceptrul lui, dar în timp ce sceptrul îl făcea hilar, şapca, mai presus de toate, îl scotea din caricatură şi-l umaniza cît de cît, în viaţa de zi cu zi şi vizite de lucru, precum căciula aceea într-un caz limită. Ea îl exprima cel mai bine în "complexitatea" lui sumară şi în simplitatea lui detestabilă, dar isteaţă nu o dată. Ea îi definea firescul, cît era el de firesc. Fără a se ridica la un omagiu, bătaia pe şepcile lui nea Nicu a avut energia unui involuntar, tardiv dar omenos şi apolitic compliment, cum numai soarta cu enigmaticele ei ironii ştie să pună în pagină. E cazul, dacă nu şi vremea, să recunosc că mie, mai mult decît şepcile lui, mi-au plăcut "col roulé"-urile sale. Nu ştiu cum "au mers la vînzare" şi asta îmi dă un sentiment ambiguu, tipic intelectualist.