Aparut în Dilema, nr.364, 4 februarie 2000, în dosarul "Naţionalismul cel de toate zilele"

Secolul al XIX-lea este secolul naţionalităţilor. De fapt, după definiţia lui Gellner, naţiunea e o creaţie specifică a perioadei industriale. Dar, cum întreg procesul de constituire a României s-a creat - vorba lui Lovinescu - prin imitaţie din afară, şi acest segment e, la origine, un împrumut. Fapt este că, la mijlocul celui de al XIX-lea secol, paşoptiştii, cei care aduc din afară întreaga ideologie a modernităţii, transportă cu sine, din străinătate (mai ales Franţa), unde îşi făcuseră studiile, ideea de naţiune. Aceştia, paşoptiştii, caută şi găsesc elemente identitare specifice, le propun şi le proclamă, creînd o nouă ideologie. E cea naţională sau, cum îi spuneau ei, naţionalistă. Aceasta e un alt nume pentru ideea de patriotism, pe care ştiu să o propage în mediile intelectuale, totdeauna elitare în materie de ideologie. Şi, treptat, ideea îşi face loc şi se impune, prin argumente şi studii de etnologie şi de folclor, prin evocarea unor personalităţi simbolice din trecutul naţional (vezi studiul lui N. Bălcescu despre Mihai Viteazul - "Istoria lui Mihai Voievod Viteazul"). De adăugat faptul că acest tip de naţionalism (patriotism) se conciliază bine (caz rar) cu ideea de democraţie. Naţionalismul lor e auroral şi în Proclamaţia de la Islaz a revoluţionarilor munteni (o primă tentativă constituţională) ca şi în Dorinţele partidei moldovene (redactată de Kogălniceanu) se prevede necesitatea împămîntenirii (încetăţenirii) evreilor, ca şi soluţionarea problemei ţărăneşti prin împroprietărire. Naţionalismul (patriotismul) acesta de început n-avea nimic resentimentar şovin.

Dar, destul de repede, în trei-patru decenii, iniţialul spirit identitar naţional cumpănit capătă înfăţişări extremiste şi o apăsată trăsătură xenofobă. Dovadă e, printre altele, faptul că în 1866, cu prilejul discutării în parlament a Constituţiei se organizează, la Bucureşti şi la Iaşi, grupuri de presiune (la Iaşi "Fracţiunea liberă şi independentă" condusă de N. Ionescu, la Bucureşti, cercul lui Cezar Bolliac din jurul ziarului Buciumul) care se opun cu îndîrjire propunerii iniţiatorilor Constituţiei de a fi încetăţeniţi evreii, izbutind să obţină acel vestit articol al 7-lea prin care se stabileşte că numai străinii de rit creştin pot accede la căpătarea cetăţeniei române. Şi, mai tîrziu, în 1879, faptul se repetă, ideologia naţionalist xenofobă izbutind să respingă propunerile de încetăţenire a evreilor avansate de Conferinţa de pace de la Berlin. Ce-i drept, s-a abrogat ideea discriminatorie a articolului 7 al Constituţiei din 1866 care elimina, ab ovo pe evrei. Dar stabilindu-se că accesul lor la formalităţile împămîntenirii se face numai prin cereri individuale care trebuiau discutate şi aprobate de fiecare dintre cele două Camere ale corpului legiuitor, practic ne stăvilea posibilitatea transformării în act a acestei stipulaţii. Şi, edificator în acest sens, e faptul că din 1879 pînă în 1914 au izbutit să obţină cetăţenia română 2000 de evrei, în care vreme au trebuit să părăsească ţara, fie prin expulzare, fie prin refuzul încetăţenirii, savanţi precum Moses Gaster, H. Tiktin, L. Şăineanu. Acest nou tip de naţionalism (care nu aminteşte de cel iniţial decît prin denominaţie) nu mai e deloc democratic şi progresist. Dimpotrivă, nu e numai şovin xenofob, dar şi cu tîmpla în Evul Mediu, extaziind paseismul şi împotrivindu-se măsurilor emergente ale liberalismului şi ale liberalilor ca partid care promova legiuiri menite să implanteze, la noi, condiţiile modernităţii, prin crearea unei civilizaţii de tip industrial. Expresia de frunte al acestui tip de naţionalism retrograd este, din păcate, poetul M. Eminescu, gazetar, din 1877, la organul Partidului Conservator, Timpul.

Şi e cu deosebire semnificativ că imediat după începutul veacului al XX-lea, cînd A. C. Cuza şi N. Iorga pun, în 1910, bazele Partidului Naţionalist-Democrat, ei propun o ideologie profund nedemocratică, antisemită şi şovin xenofobă. De altfel, apariţia noului partid a fost precedată de atmosfera sămănătorismului (1901-1909), cu ideologia sa apăsat naţionalistă şi antidemocratic modernizatoare privind evoluţia ţării. Acest tip de naţionalism antidemocratic extazia exclusiv lumea rurală înapoiată şi înlocuia disparitatea socială de aici cu o idilică conciliere dintre ţăran şi bunul boier. Oraşul, cu îndeletnicirile sale modern industriale născînde, era blamat cu asprime, considerîndu-se că specificitatea identitară o constituie numai lumea de la ţară, iar paşoptismul şi paşoptiştii erau stigmatizaţi pentru că au propus, la noi, înnoirea după model apusean (deci nespecific, deci neromânesc). Luările de atitudine publice, prin studii şi conferinţe, ale lui N. Iorga, în perioada 1904-1906 cînd a pus temeliile ideologiei sămănătoriste sînt clare expresii ale acestui Weltanschauung retrograd. Nu e deloc o întîmplare că, atunci, în perioada de dominare a sămănătorismului, un fruntaş al acestui curent (o vreme chiar redactor şi redactor-şef al revistei Sămănătorul), Ion Scurtu, descoperă publicistica eminesciană (la vremea apariţiei ei, cam necitită), o editează în 1905, şi o readuce în dezbaterile noii perioade. După cum e explicabil faptul că A. C. Cuza face să apară, în 1914, o ediţie de Opere complete în prefaţa căreia stăruia asupra însemnătăţii publicisticii sale. Marele poet, prin opera sa simbolică, era, acum, descoperit şi utilizat cu deosebire pentru publicistica sa de prin 1878-1883, făcîndu-se referiri valorificatoare şi la poema Doina . Ideologia politică eminesciană era transformată într-un tezaur simbolic de înaltă ţinută şi folosită ca aliat în scopuri naţionalist xenofobe şi retrograde, opuse modernizării şi modernităţii.

Naţionalismul acesta antebelic (înaintea primului război mondial), să precizez încă o dată, era de acum prin fizionomia sa specifică, xenofob şi antidemocratic.

Încă în perioada războiului prim mondial, Iorga, refugiat la Iaşi, se desparte de A. C. Cuza, înjghebîndu-şi o grupare a sa. Cuza, antisemit maniacal, idee care epuiza, de fapt, ideologia sa, rămîne singur pe poziţie. Fericita dezlegare a faptelor politice, cînd se înfăptuieşte România Mare, dar Conferinţa de la Versailles (mai înainte prin stăruinţele Germaniei wilhelmiene, care îi impune aceasta lui Al. Marghiloman la încheierea efemerului său tratat al păcii de la Bucureşti) decide încetăţenirea în masă a evreilor. Şi prin provinciile alipite, România Mare avea, în 1930, la recensămîntul general al populaţiei, 756.930 evrei, reprezentînd 4,2% din structura populaţiei. A. C. Cuza îşi constituie o grupare politică a sa, Liga Apărării Naţional Creştine, cu o ideologie xenofob antisemită, care se opune, inutil şi ineficient, încetăţenirii evreilor în urma deciziei Conferinţei de pace de la Paris, care obţinuse şi recunoaşterea unui statut al minorităţilor. Liderul tineretului, în LANC, devine Corneliu Zelea Codreanu. Repede, ideologia resentimentar antisemită cucereşte teren. În decembrie 1922, prin greve studenţeşti în centrele universitare, se promovează ideea lui numerus clausus pentru studenţii evrei, ciomăgiţi, pînă una alta, de unii colegi români. N. Iorga, fostul aliat al lui A. C. Cuza, condamnă aceste manifestări, pe care le consideră huliganice şi, în semn de protest, demisionează din demnitatea de rector al Universităţii din Bucureşti. Dar marile partide se străduie să folosească, în interes politicianist diversionist, naţionalismul mişcărilor studenţeşti, rămase cunoscute sub denumirea de "generaţia" de la "22". Din nervurile acestei mişcări studenţeşti din 1922-1923 se vor recruta conducătorii mişcării legionare care, sub denumirea de "Legiunea Arhanghelului Mihail", se întemeiază în iunie 1927. Şeful acestei grupări (denumit Căpitan) este Corneliu Zelea Codreanu, cel care în 1924 îl ucisese pe prefectul poliţiei din Iaşi, Constantin Manciu, iar un alt lider al noii grupări politice, Ion Moţa, comisese o tentativă de asasinat. Şi culmea este că amîndoi aceşti asasini sînt achitaţi cu brio de Curtea de juri, fiind socotiţi în legitimă apărare. Această solidarizare a justiţiei cu asasini politici demonstra existenţa unui curent de opinie filonaţionalist. Marile partide politice, PNL, PNŢ (din 1926) erau, negreşit, democratice, ţintind să adopte măsuri pentru stăvilirea ascensiunii mişcării legionare, inclusiv pînă la interzicerea ei (cum a făcut, în 1931, guvernul Iorga - Argetoianu, în 1932, PNŢ şi în decembrie 1933, guvernul liberal condus de I. G. Duca). Ceea ce a creat condiţii pentru fortificarea mişcării legionare, au fost criza economică mondială (care a lovit puternic şi ţara noastră), existenţa Italiei fasciste şi, din 1933, a Germaniei hitleriste. Legionarismul creşte, ca număr de aderenţi, de la 60.000 la sfîrşitul lui 1930, la 28.000 în decembrie 1933, la 34.000 în mai 1935, la 96.000 în ianuarie 1937 şi la 272.000 membri în decembrie 1937, ajungînd, la alegerile din decembrie 1937, să recolteze 15,58% din voturile exprimate, devenind al treilea mare partid al ţării. Iar ideologia legionară era profund naţionalist xenofobă, antidemocratică, cultivînd totalitarismul, anticapitalismul şi asasinatul ca mijloc de a-şi face dreptate. E semnificativă asasinarea, între decembrie 1933 şi 1939, a doi prim-miniştri în funcţiune (I. G. Duca şi Armand Călinescu) şi a dizidentului Mihail Stelescu. Apoi, în 1940, a doi alţi foşti prim-miniştri, N. Iorga şi Gh. Argeşeanu şi a altor 64 de demnitari, printre care destui foşti miniştri. Această grupare politică naţionalistă şi-a recrutat aderenţii printre tinerii studioşi (elevi şi studenţi), dar şi printre ţărani şi muncitori sau printre reprezentanţii micii burghezii orăşeneşti (aşa se explică faptul că la alegerile din decembrie 1937 obţinuseră 478.378 de voturi). Folosind şi mistica ortodoxistă, şi-au constituit o doctrină a specificităţii naţionale ruralizantă anti-orăşenească şi anticapitalistă, xenofob-şovină, ce extazia cultul forţei şi al morţii socotite eroice, al asasinatului ca mijloc de pedepsire a adversarilor. Deşi respinsă de forţele democratice, legionarismul, cum am văzut, şi-a putut cuceri aderenţi. Paralel, a activat, ca exponent al naţionalismului antidemocratic şi xenofob, Partidul Naţional Creştin (creat în 1935), condus de Octavian Goga şi A. C. Cuza, care a şi guvernat ţara 44 de zile din 29 decembrie 1937 la 10 februarie 1938, adoptînd prima lege de discriminare rasială a evreilor, privînd o treime dintre ei de dreptul la cetăţenie română. Dacă mai adăugăm şi Frontul Românesc, creat în 1935 de Al. Vaida-Voevod, pentru care a fost exclus din PNŢ şi acest partid cu o doctrină naţionalistă, căpătăm imaginea, bine fortificată, a naţionalismului interbelic. La care trebuie adăugat ortodoxismul lui Nichifor Crainic, cu gazetele sale pătimaş naţionaliste Calendarul şi Sfarmă Piatră şi ziarul puternic xenofob Porunca Vremii al lui Ilie Rădulescu-Lăptărie. Şi lucrurile nu s-au oprit aici. Pentru că, în deceniile dictaturii, comunismul a luat, de la jumătatea anilor şaizeci, înfăţişare puternic naţionalistă iar, astăzi, după 1990, o grupare ca Partidul România Mare promovează o politică pronunţat şi provocator naţionalistă şi antioccidentală. Şi nu e singurul partid, din păcate, care practică acest tip de discurs naţionalist şi antioccidental.