(Apărut în Dilema, nr. 372, 31 mar. - 6 apr. 2000)

Ca un cocostîrc plictisit şi gras stă Doru pe gard. Se caută de ţigări în buzunarul gecii cu cap de indian, găseşte una, o scoate, "n-ai un foc?", o aprinde. "La trei m-am cărat, ţi-am zis." Şi pot spune cu mîna pe inimă că nu-l cheamă Doru, ci altcumva (parcă mai are vreo importanţă cum) şi că, într-adevăr, mi-a spus de la bun început că are o treabă altundeva şi că o să plece pe la ora trei.

Apoi, brusc liniştit şi bucurîndu-se de rotocoalele de fum, îmi spune că era bine: "adică, e marfă să fii controlor. Un an am stat. Pînă m-am plictisit. Mă plictisesc repede. În rest, "te sui în maşină cu încă vreo trei-patru tovarăşi, gineşti vreun prost fără bilete şi-ţi faci meseria". Lumea în general e proastă sau cel puţin asta e părerea lui Doru: "să-i vezi, frate, cum începeau unii să se milogească - lasă-mă, şefu', că-s şi eu om sărac; haide, şefu', săru' mîna că-s din provincie - du-te dracu..., n-ai bilet, marcă banu'... şi fără milogeală, mă oftici! Cel mai mult pe lumea asta am boală pe proşti". Pare întru totul scîrbit de lume şi scuipă. Altfel, Doru are douăzeci şi cinci de ani şi trei ani de box în spate. "Recunosc, mă mai mănîncă palmele uneori; prin maşini şi prin tramvaie mai dai şi de unii cu figuri în ei." Un adevărat ghinion pentru cine îşi permite aşa ceva. În prima staţie, odată coborîţi, Doru cu tovarăşii rezolvau totul incredibil de simplu: "îi dădeam eu una în ficat să se-ndoaie, îi mai dădea altu' o palmă, unu' un şut în cur şi gata, scăpa ieftin băiatu'... Păi, decît amendă?!" Pe fete le trata cavalereşte. Dacă zîmbeau frumos şi ştiau să se pisicească, scăpau: "oameni sîntem". Rîde. Cel mai mult îi plăcea frica oamenilor în preajma lui. Faptul că era puternic. Că putea să fie milostiv sau "o javră dacă vroiam". Că i se spunea şefu'. Că făcuse box şi că avea douăzeci de ani. "De fapt, ca să fiu corect, n-am plecat că mă plictisisem, erau să mă dea unii-n gît, era treaba destul de nasoală şi-am zis mai bine să mă car şi gata. Asta e."

Are un fel de nostalgie: "erau zile, stăteam cu băieţii la o bere pînă seara. Prindeam pe urmă vreun puşti prin tramvai, îl făceam fără ochelari şi ceas, era mişto." Nu-şi mai aprinde o ţigară. Mi-a zis doar. Rînjeşte, îşi dă părul într-o parte, se îndreaptă spre staţia de autobuz.

Că în pădurile de brad, tăcerea mirosind a răşină poate deveni totul, copleşindu-te, este un adevăr dincolo de înţelegere. Că într-o circă financiară, zgomotul şi furia se pot preschimba într-un nimic, sublim şi copleşitor, este un alt adevăr, poate mai aproape de pătruns.

"NU se mai poate! NU se mai poateee! Revoltător, domnule, revoltător!"

Înţepeniţi, ţintuiţi, pironiţi într-o coadă ce pare fără de sfîrşit, oamenii, după firi şi posibilităţi, îşi subţiază sau îngroaşă vocile într-o negare din străfundurile fiinţei (dacă ţineţi musai, puteţi rîde). Glasurile, împreună, se uniformizează, devin vacarm, o gălăgie obositoare şi grea. "Funcţionarii ăştia sînt tîmpiţi! Îţi închid uşa în nas cînd au ei chef, beau cafele, se c... pe noi, asta fac!" Ultimele cuvinte sînt repetate ca un ecou.

Să ne închipuim acum undeva sub o cupolă luminată de neoane zburînd în rotocoale largi, deasupra acestui vacarm. Jos, îngrămădiţi într-un spaţiu înfricoşător de mic, o masă de oameni se mişcă de pe un picior pe altul. Funcţionarii ăştia sînt beleaua cea mai mare din ţara asta. În momentul în care am s-aud Bună ziua, doamnă, cu ce vă pot ajuta? Numai o clipă dacă puteţi aştepta sau oricum ceva pe aproape, ee, în momentul ăla aş zice că s-a schimbat ceva şi la noi." "E o bătaie de joc, domnule, au impresia că trebuie să le cazi în genunchi ca să-şi mişte gura puţin, că pentru asta primesc bani. Doar ei există fiindcă noi existăm."

Mai sînt resemnaţii, stoicii zilelor noastre: "M-am obişnuit de-acum. N-ai ce să le faci. Îmi zic să vin şi mîine, vin şi mîine, îmi zic să mă mut la altă coadă decît asta la care am stat două ore, mă mut. Dacă te enervezi, trăieşti mai puţin." Poate că resemnarea începe de la o anumuită vîrstă. Cînd fiecare oră e egală cu alta, iar aşteptarea veşnică, laolaltă cu o masă de oameni transpiraţi devine o alternativă plină de sens la goliciunea exasperantă a timpului de fiecare zi.

"Eu am găsit soluţia, domnule, şi nu numai eu, am auzit că e chiar pusă în practică: angajezi un pensionar să-ţi stea la coadă. Ei oricum n-au ce face. Dai un ban şi ai treaba rezolvată."

Poate, într-un viitor luminos, vom scăpa de teribila întîlnire cu funcţionarul public. Poate că tot atunci vom începe să zburăm în rotocoale largi pe sub cupola luminată de neoane.