(Apărut în Dilema, nr. 540, 8 - 14 august 2003, la tema "Starea filmului")

De multe ori am fost întrebat: "De ce sînt proaste filmele româneşti?" sau "De ce actorii joacă prost?" sau "De ce nu fac şi românii filme ca americanii?". De fiecare dată, neştiind exact ce să răspund, am privit jenat în pămînt. Din păcate, oricît de neavizate şi de stîngace ar părea, aceste întrebări sînt justificate şi nu lipsite de bun simţ. Chiar aşa: de ce joacă prost actorii noştri?

Ştiu că e absurd să te aştepţi ca cinematografia să funcţioneze normal într-o ţară în care nimic nu funcţionează normal. Într-o ţară în care cei mai mulţi trăiesc de azi pe mîine, şcolile se năruie, iar sănătatea a devenit un lux; într-o ţară în care parlamentarii moţăie prin şedinţe, iar studenţii se gîndesc cum să fugă mai repede spre vest; într-o ţară în care electoratul este reprezentat de Mitică Dragomir şi Ion Dolănescu, cinematografia nu poate fi mai performantă decît, de pildă, agricultura. Aşa este. Dar eu sînt regizor de film şi pe mine mă doare mai tare că în România se fac filme proaste decît că în nu ştiu ce judeţ nu a fost depăşită producţia la hectar. În plus, pîinea făcută la noi este comestibilă, în vreme ce filmele sînt cu totul indigeste.

În România mersul la cinema costă mai mult decît îşi poate permite un cetăţean cu salariu mediu, iar cînd i se întîmplă să iasă din casă pentru a merge la film, acesta va alege, cu siguranţă, o producţie americană. Dacă optează totuşi pentru un film românesc şi dacă n-a adormit în timpul proiecţiei, va ieşi din sală dezamăgit şi indignat. Să plăteşti ca să vezi un film românesc este un semn de bunăstare, un moft, dacă nu chiar o dovadă de masochism.
A doua ediţie a Festivalului Internaţional de Film Transilvania - care s-a încheiat la sfîrşitul lunii mai - a găzduit o secţiune specială numită "Romanian Days". În cadrul acesteia au fost prezentate cîteva din ultimele producţii româneşti. Cu excepţia filmului Examen al lui Titus Muntean, toate celelalte dau dovadă de o alarmantă lipsă de profesionalism. Făcute cu bani de la CNC, filmele Raport despre starea naţiunii, Tancul, Binecuvîntată fii, închisoare, Maria şi Turnul din Pisa se adaugă producţiilor care ţin neapărat să-i confirme spectatorului român că nu greşeşte atunci cînd alege să vadă un film american. Faraon şi 3 păzeşte, proiectate şi ele în cadrul secţiunii, au fost produse fără ajutor din partea CNC. Dacă primul conţine o oarecare intenţie artistică - în ciuda scenariului dezarticulat şi estetismului din epoca albumului duminical - cel de-al doilea, chemîndu-se în mod abuziv film, nu poate fi nici măcar comentat. Iar dacă cineva m-ar întreba acum de ce sînt proaste filmele româneşti aş răspunde fără să stau prea mult pe gînduri: din cauza regizorului.

Fiecare premieră a unui film românesc reprezintă, pentru profesioniştii din branşă, o ocazie: de la maistrul de lumini la producător, de la actori la regizor, toţi cei implicaţi în realizarea filmului au astfel posibilitatea de a arăta ce pot şi cît pot. După ce proiecţia se încheie şi luminile se aprind, în jurul unui păhărel de vin şi înconjurat de colaboratori, regizorul deapănă amintiri de la filmare şi îşi expune, plin de emfază, arta poetică. În ciuda faptului că filmul care tocmai s-a încheiat s-a dovedit a fi o bîlbîială audio-vizuală inclasabilă, regizorul este lăsat să-şi ducă pînă la capăt puţinele idei. Filmul său este ratat, dar nimeni nu îndrăzneşte să i-o spună. Iar el, sorbind satisfăcut vinul din păhărelul de unică folosinţă, continuă să se creadă alesul, dacă nu egalul zeilor.

Filmele româneşti sînt proaste pentru că regizorii români sînt ori nepregătiţi, ori lipsiţi de talent. Pentru cei nepregătiţi există biblioteci, cinematografe şi centre de închiriat casete; pentru cei netalentaţi există programe de reorientare profesională. Cred că, odată cu amendarea aberantei legi a cinematografiei, care permite unor proiecte mizerabile să aibă acces la finanţare, trebuie declanşată reciclarea regizorilor de film.

Nu cred că aroganţa şi suficienţa pot fi motoare ale creaţiei artistice. Dimpotrivă, am convingerea că acestea sînt contraindicate. Regizorul român de film se străduieşte însă, de ani buni, să demonstreze contrariul. Arogîndu-şi statutul de demiurg, speculează metehnele finanţatorilor şi abuzează de bunăvoinţa cinefililor îmbîcsind ecranele sălilor de spectacol cu producţii submediocre. Nu ştiu unde îşi are originea - dacă este genetică sau dobîndită, dacă de vină este UNATC-ul (fost ATF, fost IATC) sau anii petrecuţi sub comunism, Peninsula Balcanică sau lectura defectuoasă a "Luceafărului" - însă această infatuare demiurgică îmi pare a fi una din bolile cele mai grave de care suferă cinematografia română. Consacrat sau nu, tînăr sau bătrîn, regizorul român de film nutreşte convingerea că istoria lumii începe şi se sfîrşeşte cu el. Păcat de vanitate, dar nu mai mult de-atît. Cunoscîndu-l şi cunoscîndu-i opera, îţi dai seama că acest antropoid, devorat lăuntric de dorinţa de eternizare în panteonul artelor, ascunde în spatele gestului demiurgic banala şi pururi neproductiva suficienţă.

Îmi este greu să fiu radical cu colegii mei de breaslă şi ştiu că mulţi dintre ei se vor supăra, dar cred că aceasta este atitudinea justă:

Este inadmisibil să vă bateţi joc de banii contribuabilului şi de bunul simţ al spectatorului imprimînd pe peliculă dejecţii cu pretenţii de film. Apoi, în braţe cu un alt proiect şi cu aere de proaspăt laureaţi la Oscar, să atîrnaţi pe sub ferestrele CNC-ului pentru o nouă finanţare. Aţi primit bani şi încredere, iar voi, de la film la film, faceţi dovada incompetenţei. Nu mai daţi vina pe scenariu, pe lipsa de echipamente, pe neprofesionalismul echipei şi al actorilor. Daţi dovadă de bun simţ, puneţi-vă cenuşă-n cap şi cruce meseriei de regizor! Ştiţi bine că regizorul este cel care îşi alege echipa de colaboratori şi tot el este cel care supervizează distribuţia. Dacă actorii nu s-au dovedit a fi la înălţimea exigenţelor artei lor este pentru că exigenţele voastre sînt sub standarde. Degeaba îi blamaţi, ei nu fac altceva decît să vă urmeze indicaţiile. Oare vi s-a întîmplat vreodată să vă îndoiţi de justeţea acestor indicaţii? Atunci cînd, neputincioşi, daţi vina pe aparate şi pe lipsa echipamentelor de ultimă generaţie gîndiţi-vă cu ce aparate şi-au făcut filmele Chaplin şi Eisenstein şi aduceţi-vă aminte că Ozu şi Bresson au reinventat timpul şi spaţiul cinematografic, filmîndu-şi întreaga operă cu obiectivul de 50 mm. De cîte ori, în loc să tînjiţi după hipertehnologia Hollywood-ului, aţi gîndit filmul în raport cu săracele mijloace tehnice pe care le aveaţi la dispoziţie? Cu riscul de a părea didactic, vă reamintesc că regizorul trebuie să ştie cel puţin două lucruri: unde să pună aparatul de filmat şi ce să le spună actorilor. Voi însă nu reuşiţi să îndepliniţi această cerinţă minimală. Regizorul este autorul filmului, "a regiza" înseamnă "a crea", iar această activitate nu îl plasează în nici un fel deasupra semenilor, dincolo de bine şi de rău. Văzîndu-vă filmele, îmi este greu să înţeleg ce înseamnă pentru voi "a regiza". Confuzia se adînceşte şi mai tare atunci cînd, însăilînd banalităţi, vă faceţi cunoscut demersul artistic la conferinţele de presă. Dar asta nu vă împiedică să defilaţi în continuare cu fruntea sus, pozînd în creatori de geniu, tenebroşi şi neînţeleşi. Orbi, nu realizaţi dimensiunea minciunii în care vă refugiaţi şi uitaţi că la eşecul personal îi faceţi părtaşi şi pe alţii. Ce vină au actorii? Ce vină are operatorul, sunetistul, monteurul? Poate aceea de a vă fi acordat credit. Permanent ocupaţi cu pescuirea déjà-vu-urilor din filmele la modă, nu aveţi timp pentru exersarea propriului stil. Chiar nu vă pun pe gînduri clişeele şi platitudinile la care suficienţa vă îndeamnă să recurgeţi în mod sistematic? Sau poate nu vă daţi seama? Majoritatea producţiilor româneşti sînt realizate, de bine, de rău, pe peliculă, sînt montate, mixate şi se derulează între un generic de început şi unul de sfîrşit. Tehnic, arată a filme şi asta înseamnă că producătorii pun la dispoziţia regizorilor cele necesare: aparat de filmat, echipament de sunet, masă de montaj etc. Şi, totuşi, voi reuşiţi performanţa de a livra pe piaţă rebut după rebut. Cum este posibil să învinuiţi producătorul pentru defecţiuni care ţin de regie? Cum este posibil să învinuiţi scenariul pentru defecţiuni care ţin de regie? Dacă scenariul nu era bun, trebuia să refuzaţi semnarea contractului de regie, dar, mă întreb, cîţi dintre voi ştiţi cu adevărat să citiţi un scenariu de film? Nu învinuiţi destinul pentru lipsa de subiecte şi nu deplîngeţi dispariţia marilor teme. Decît să vă contemplaţi buricul, 24 de ore din 24, cu gîndul la eroi de epopee naţională, la prometei în luptă cu sistemul şi la peplumuri autohtone, reflectaţi puţin la formula Chabrol-Mekas: "Nu există teme mari şi teme mici, doar regizori mari şi regizori mici şi cu cît regizorul este mai mic, cu atît mai mari sînt temele pe care şi le alege."
Nu îmi este deloc la îndemînă să mă îngrijesc de chestiuni care ţin de domeniul criticii de film. Dar, pentru că cei care se ocupă de critică sînt de prea multe ori toleranţi şi pentru că lipsa conştiinţei profesionale a regizorilor pune în pericol însănătoşirea cinematografiei noastre, am socotit că este de datoria mea să-mi dojenesc colegii. Nici unul dintre ei nu se va arăta încîntat de radicalismul meu. Unii vor spune că greşesc, alţii că exagerez, iar alţii se vor eschiva, continuînd să arunce pisica moartă în ograda producătorilor şi scenariştilor.

Nu cred că greşesc, iar impresia de exagerare are o explicaţie: sînt foarte supărat că filmul românesc nu se întremează şi mă revoltă mediocritatea producţiilor prezentate la TIFF în cadrul Romanian Days.

Este adevărat că mulţi producători sînt iresponsabili şi o parte din hibele filmelor li se datorează. Este adevărat că cele mai multe scenarii sînt ilizibile. Este adevărat că nu-i uşor de găsit un producător îndrăgostit de film şi un scenarist talentat. Dar de ce ar fi uşor?

Realizarea unui film este o întreprindere extrem de dificilă şi nici un regizor responsabil nu se apucă de treabă în pripă - caută mai întîi un scenarist, iar după ce obţine de la el scenariul mult visat, caută producătorul potrivit. Această căutare ia timp şi e posibil să depăşească frontierele României. Varianta rapidă, dar mult mai anevoioasă, este aceea în care regizorul este şi scenarist, şi producător.

Fără a garanta reuşita, aceste alternative prezintă următorul avantaj: în cazul în care regizorul va continua să eşueze, nu va mai fi nici din vina scenariului, nici din a producătorului. Asumînd eşecul, acesta va abandona meseria de regizor de film şi, lepădîndu-şi demiurgica epidermă, se va înscrie cuminte într-un program de reorientare profesională.

Foto: Paul Chirilă