(Acest interviu a apărut în Dilema, nr. 361, 14 - 20 ianuarie 2000)

Cine s-ar fi aşteptat ca numărul aniversar al revistei noastre, cu tema “catastrofa la români”, să apară tocmai în ajunul unui dezastru anunţat cu precizie? Puţină lume îşi mai aminteşte că aceasta a fost tema primei Dileme, pe care ne-am propus să o reluăm după şapte ani, cu mult înainte de a şti ce s-ar putea să ni se întîmple mîine. De-a lungul timpului, Dilema a fost învinuită adesea că ignoră adevăratele problemele acute ale prezentului: astăzi ar fi posibil să ne aflăm într-o “actualitate” pe care n-am dorit-o nicidecum. Dar, chiar dacă n-ar fi fost vorba de prezicerea unei nenorociri, tot prost nimerim, dacă apărem în 14 ianuarie 2000: a vorbi despre catastrofă în preajma unei sărbători, împlinirea a 150 de ani de la naşterea poetului naţional, nu dovedeşte decît - o dată în plus - obiceiul nostru de a fi în răspăr cu opinia generală (vezi şi atît de discutatul număr “Eminescu”). Nimic de făcut: să ne împăcăm deci cu soarta pe care singuri ne-am ales-o, atunci cînd am hotărît să ne numim Dilema şi să propunem cititorilor ca prim subiect de meditaţie “catastrofa”, o temă perenă la români, după cîte se pare.

Tema în patru variante

Stimate domnule Pleşu, ce putem spune astăzi despre catastrofa la români?

Subiectul fiind încărcat de emotivitate, de un “vibrato” mai mult sau mai puţin isteric, e bine să procedăm - more geometrico - la anumite simplificări clarificatoare. Înclin să cred că, în România de acum, simţul catastrofei, catastrofismul în general, nu e lucru serios. Nu ştiu dacă aşa a fost totdeauna. Poate că la noi s-a cultivat mereu această temă, cu oarecare frivolitate, dar acum ea apare pe piaţă cu motivaţii care nu au nici o legătură cu patosul ei real. Există, bineînţeles, şi personaje care trăiesc autentic în orizontul catastrofei: naturile apocaliptice, Cioran ar fi un exemplu clasic, deşi chiar şi în cazul lui încap anumite relativizări.

Credeţi că în tranziţie ne-am contaminat cu toţii de acest spirit?

Nu, nu sîntem cu adevărat cioranieni. Să revenim la simplificările anunţate. La ora asta avem, cred, de-a face cu patru variante ale temei. Întîi, catastrofa ca retorică politică. A face opoziţie înseamnă, în primul rînd - pentru contemporanii noştri -, a prezenta ca iminentă catastrofa, o catastrofă imputabilă, fireşte, guvernării pe care o conteşti. Nenumăratele variante ale retoricii catastrofiste nu sînt crezute nici măcar de cel care le emite. Dar cînd vrei să combaţi guvernul, n-o faci în mod tehnic, n-o faci punct cu punct, logic, o faci pe un fond de apocalipsă iminentă. Asta te scuteşte, în orice caz, de analize prea laborioase şi creează o stare de spirit care şi electoral e foarte convenabilă. Cînd sperii lumea cu ce o să vină, lumea se refugiază sub pulpana ta ca sub pulpana celui care a anticipat lucrurile şi care, probabil, are şi o soluţie. Ca manevră de opoziţie, catastrofa e, prin urmare, o parte a coregrafiei politice cotidiene.

Dar cel care “ştie el ce ştie” nu e neapărat numai politicianul; analistul din mass-media are, cred, astăzi, un mai mare prestigiu în faţa publicului.

Aceasta e a doua variantă a discursului catastrofic, varianta jurnalistică: o catastrofă vandabilă. În general, ziaristul român de azi a înţeles repede că dacă vrei să vinzi gazeta trebuie să relatezi lucruri tari, să vii cu veşti neliniştitoare. Tot ceea ce ar putea crea o psihologie lineară trebuie evitat: trebuie să introduci mereu “şocuri electrice”. Se pot anunţa cutremure, invazii, molime; asta în mare. Dar pentru ca aceste anunţuri teribile să-şi atingă ţinta e nevoie să întreţii tot timpul o atmosferă potrivită, un zumzet al “micilor” catastrofe: bătrîni omorîţi cu satîrul, copii violaţi ş.a.m.d. După retorica politică a catastrofei întîlnim, acum, varianta economică a catastrofei, viziunea ei “capitalistă”, rentabilă.

Politicianul prezicător de apocalipsă şi ziaristul scormonitor de dezastre sînt personaje ale ultimului deceniu, apariţii noi. Cum s-ar explica, însă, apetitul nostru pentru catastrofă, cînd trecem de aceste categorii?

Cred că celelalte două variante ale temei, la care mă gîndesc, nu ţin neapărat de actualitate, de imediat, ci de ceva mai adînc şi mai durabil în spaţiul nostru. Pentru foarte multă lume a fi prost dispus, a vedea lucrurile în negru înseamnă o formă superioară de inteligenţă: domnule, eu nu mă las prostit de aparenţe. Toată lumea trăieşte într-o nesimţire care rezultă din mediocritate: nu e cazul meu! Nu mă las păcălit de conjuncturile care - pentru gloată - par încurajatoare! Fiindcă sînt deştept şi filosof, eu ştiu foarte bine că lucrurile merg prost, că omenirea e o speţă ratată şi că sfîrşitul nu poate fi decît groaznic şi inevitabil. Înţeleg, de aceea, să cad mereu pe gînduri, să fiu o Casandră sistematică. A patra variantă în care apare tema catastrofei este varianta euforică, voluptuoasă: catastrofa de bodegă; o gustare nu e cu adevărat delicioasă dacă nu e acompaniată de un “lamento” tacticos, savurat bătrîneşte. Îţi bei ţuica sau vinul şi discuţi despre recolta compromisă, politicienii proşti, situaţia mondială dezastruoasă, sfîrşitul lumii etc. Naufragiul devine o plăcere colocvială, dezastrul - o picanterie, catastrofa - un deliciu.

Nu vi se pare că se naşte, în acest caz, şi un fel de superbie în negativ - “ca la noi la nimenea” -, de care sîntem mai mult mîndri decît jenaţi?

Aşa e. Dacă n-am reuşit în pozitiv, putem oricînd să raportăm o excelenţă în negativ: nimeni n-a suferit cît noi, nimeni nu încurcă lucrurile mai rău ca la noi, nicăieri nu e mai defect mecanismul politic, instituţiile, oamenii, decît aici, la noi, unde totul se prăbuşeşte implacabil, se duce de rîpă.

Catastrofă, tragedie, vină

Catastrofa presupune ideea de tragedie şi implicit sentimentul de vină pe care îl trăieşte victima acestei tragedii. Cum ne asumăm noi culpa individuală în catastrofă?

“Catastroficul” e, totuşi, distinct de “tragic”. Eroul tragic e, de obicei, victima unor împrejurări de care se simte vinovat. Discursul catastrofic estompează tema vinei - problema nu e să aflăm vinovatul, ci să constatăm inevitabilul, nenorocirea, aspectul sumbru al lucrurilor. Dacă e să se pună chestiunea vinei, ea este, aproape statistic, delegată celuilalt: nu implică niciodată pe cel care proclamă catastrofa. Catastrofa este ori o fatalitate, ori un accident indus de o nemeritată ostilitate cosmică. Pe scurt, catastrofa este o tragedie nedreaptă.

Privind numai în acest fel lucrurile, n-am putea spune şi că nu prea avem imaginaţie în catastrofe?

Spiritul catastrofic implică, e drept, uneori, o oarecare lipsă de fantezie, un fel de a fi monoton, prizonier al unei dispoziţii obsesive. Dar există şi variante de catastrofism care provin din excesul imaginaţiei, din tendinţa de a anticipa lucruri neplauzibile, sau chiar dacă plauzibile nu iminente, sau chiar dacă iminente evitabile într-un fel sau altul. Una din temele mari ale spiritului catastrofic la români e tema drobului de sare: a trăi ca nemijlocit prezentă, o nenorocire posibilă, dar incertă. A “proiecta” dezastrul ca fiind ceva deja petrecut. Pot da un exemplu “contingent”. Îmi aduc aminte că, în primăvară, în timpul războiului din Kosovo, dl Adrian Năstase spunea: în vară se va declanşa acelaşi lucru în România, iar în toamnă vom avea război în Transilvania şi vom pierde Ardealul. A făcut aceste previziuni fără a clipi. Odată trecut termenul previziunii, nimeni nu contabilizează aberaţia. Şi din pricina asta numeroase previziuni catastrofice se şi repetă: pentru că acei care proferează asemenea anticipări ştiu că ele nu sînt amendate niciodată. Orice anticipare a răului rămîne plauzibilă: cînd nu se întîmplă, cu atît mai bine, găsim altceva. De aceea spuneam că, la ora asta, catastrofismul nostru nu e un lucru serios, consistent, ci o temă oarecum frivolă, chiar dacă sună patetic. Sub pojghiţa - uneori spectaculoasă - a negativităţii, subzistă eternul ferment miticist. Catastrofa sună a farsă orientală, a iarmaroc: dandanà, belea, bucluc...

Ca în Caragiale: “se duce dracului giudeţul” - dar de fapt nu se întîmplă nimic din ceea ce s-a prezentat drept catastrofă ireversibilă.

Apropo de asta, dacă mă întrebi repede care este cel mai tragic personaj din cultura română, răspund imediat - Caragiale. Pentru că el este constrîns la abandon fiind un om eminamente echilibrat şi tonic. Nu vrea catastrofa, nu vrea dezastrul, nu cultivă disperarea. Dar, confruntat cu realitatea autohtonă, el se umple de cearcăne fără a fi avut vreo apetenţă pentru asta. Vezi exilul său berlinez, unele scrisori, tîrzii, către Vlahuţă etc.

Să credem, atunci, că “gura de rai” unde trăim moşteneşte şi un fel de blestem al locului?

Un blestem grădinărit cu grijă, ca un dar, ca o virtute. Îţi propun să reflectăm o clipă şi la componenta “păgînă” a spiritului catastrofic. Dacă e ceva cu adevărat necreştinesc în trăirea noastră, a celor de aici, e tocmai sentimentul catastrofei iminente, care se traduce, în fond, printr-o lipsă de speranţă. Acolo unde catastrofismul devine o stare de spirit naţională, trebuie semnalat că avem o carenţă gravă la nivelul uneia din cele mai importante virtuţi creştine, care este virtutea speranţei. A anticipa răul în permanenţă înseamnă a nu crede în libertatea omului de a se opune răului, şi înseamnă - în ultimă instanţă - a nu crede în Dumnezeu. Aceasta este deja o boală spirituală. Cînd se ajunge aici nu optimismul e antidotul, nu discursul mobilizator, ci asceza. O asceză înţeleasă nu ca disciplină a mortificării, ci ca exersare tenace a încrederii.

Vina noastră, dacă e să ne recunoaştem una, credeţi că ar consta în această revărsare de spirit negativist - este sau nu este cazul - ca o reacţie la falsul optimism la care am fost constrînşi pînă în '89?

Este, fără îndoială, şi un efect compensatoriu aici. În fond, după '90, “s-a dat drumul la catastrofă”. Avem voie să fim veşnic morocănoşi, bosumflaţi, să spunem că lucrurile merg rău şi că nu ne place deloc ce se întîmplă în jur. Decenii întregi am fi dorit să spunem ceva de rău despre realitatea românească - exemple aveam sumedenie - dar n-aveam voie; eram obligaţi să vorbim pe şoptite sau să convertim mizeria în anecdotă. Acum avem voie. Şi dacă avem voie e păcat să nu profităm.

Tradiţii şi evoluţie

Domnule Pleşu, ce-i îndeamnă pe catastrofişti să rămînă în catastrofă: de ce tocmai ei, preveniţii, nu pot să se extragă din această situaţie?

Mă uitam aseară prin jurnalul ţinut de Alice Voinescu, şi am dat peste un pasaj scris în satul unde fusese trimisă în domiciliul obligatoriu. Anii '50: sat prăpădit, drumuri desfundate, noroi. Şi mergînd prin noroi ea se întreabă: de ce românii nu rezolvă această stare de fapt? Sîntem o ţară plină de pietre, rîurile cară pietre, mînă de lucru este destulă, dar noi continuăm să înotăm în glod. Faptul e valabil pînă azi. De ce nu se mobilizează nici o energie locală sau naţională ca să rezolve cumva treaba asta? De ce consimţim la catastrofă?

Putem cita aici răspunsul dat de moş Gheorghe de la Boroaia lui Sadoveanu care, întors din Olanda, vorbea despre diguri, şanţuri, întărituri, descriind o ţară construită palmă cu palmă. Aşa o fi acolo, zice moş Gheorghe, dar se potriveşte marea aceea cu apa Moldovei? Moldova cînd vine rupe tot, n-ai cum s-o stăpîneşti, nu-i ca Marea.

Asta ar însemna că, la noi, catastrofa e asumată, uneori, cu un soi de mîndrie naţională. Pe de altă parte, sîntem “vaccinaţi” împotriva ei şi de o anumită încredere primară de subtext: “n-o fi dracul chiar atît de negru”. Şi, în orice caz, într-un fel sau altul, chiar dacă se va scufunda pămîntul, România rămîne. Şi chiar dacă România ar fi afectată, răul ar lovi mai curînd Ploieştiul (“du-i, Doamne, la Ploieşti”) sau Mizilul. Şi chiar dacă ar păţi-o şi bucureştenii, unii bucureşteni - în speţă eu - vor scăpa. Românul - adică eu, dumneata, noi şi-ai noştri - nu piere...

Dar cînd atîtea catastrofe ne pîndesc pe plan global - poluarea, explozia demografică, pericolul nuclear etc. - în ce fel am putea noi evita un destin comun?

Catastrofismul nostru n-are neapărat legătură cu realităţile: e o construcţie pură, un produs al imaginaţiei: nu se raportează la statistici, la fapte, la ceea ce e real sau plauzibil. Catastrofismul nostru e o formă de creativitate. Ca să-ţi imaginezi răul trebuie să ai talent; eu nu cred că - în această privinţă - noi avem un talent adevărat. Dacă un neamţ imaginează o Apocalipsă, lucrurile au altă anvergură, altă amploare...

De ce Dilema alegea pentru primul său număr această temă şi cum credeţi că a evoluat tema de atunci?

Dilema s-a născut, între altele, şi din dorinţa de a rupe ciclul lamentaţiei, al proastei dispoziţii naţionale. În '93, tema catastrofei se impunea aproape de la sine, era spontană, difuză, dar nu exista încă o sistematică a subiectului. Plutea în aer o formă gregară de insatisfacţie. Principala activitate a opoziţiei de atunci nu era alta decît exprimarea acestei insatisfacţii: un fel de exasperare, care nu putea să creadă în posibilitatea schimbării, a normalizării. Mi se părea, adesea, că asist la opoziţia unor resemnaţi. De aceea au şi fost, cred, destul de nepregătiţi pentru guvernare: nu protestau într-o perspectivă a ofensivei victorioase, ci într-una a crizei insolubile, a răului ubicuu. Puterea funcţiona cu o suficienţă primitivă. Opoziţia făcea note tragice de subsol. Acum, lucrurile s-au schimbat... Acum lucrurile s-au articulat, s-au diversificat. Din acest punct de vedere putem vorbi de o evoluţie. Catastrofismul a devenit o strategie lucrativă. Nu era aşa în '93. Acum catastrofa şi-a pierdut inocenţa. În '90 a existat o inocenţă a victoriei şi a eliberării - gata! de mîine începe raiul. Apoi a urmat o inocenţă a dezamăgirii: ne-am înşelat, raiul e o iluzie. Azi - şi în bine şi în rău - ne-am “maturizat”.

Dar cred că - inocenţi sau nu - n-am renunţat deloc la această temă, mai ales fiindcă ne poate oferi oricînd o explicaţie la îndemînă pentru orice.

Şi retroactiv, şi anticipativ ea operează într-adevăr perfect şi justifică multe. Remarc, în treacăt, posibila orientare spre trecut a discursului catastrofic. Avem exemplul “evenimentelor” din '89, a căror interpretare tenebroasă, supralicitînd eficienţa unui rău ocult, e mult mai atrăgătoare decît aceea care valorifică strict evidenţa acţiunilor de stradă. Dar poate nu e bine să rămînem la “specific local”. Să ne întrebăm dacă nu cumva tema catastrofei nu e o temă tipic europeană. Europa are o anumită viziune despre timp, în care conceptul progresului joacă un rol esenţial: lucrurile merg treaptă cu treaptă într-o direcţie precisă. În acest caz finalul poate fi bun sau rău, dar e de neevitat. În varianta bună mergi spre progresul ştiinţific suprem, spre cunoaşterea absolută. În varianta rea - această teorie a evoluţiei permanente reprezintă o progresie sigură către întruparea răului. Mergem din ce în ce mai rapid către un rău din ce în ce mai evident. Această concepţie nu este posibilă în alte lumi, în cele asiatice tradiţionale, de pildă, unde timpul este ciclic, nu linear şi progresiv, iar catastrofa devine un episod necesar în ordinea fiecărui ciclu. Există dezastru, dar există şi recuperare, redeschidere a procesului: e o concepţie care relativizează dramatismul catastrofei şi face din ea una din expresiile ordinii. Asiaticii consideră catastrofa ca făcînd parte din ordinea universală. Pentru european, catastrofa este o expresie strictă a dezordinii.

Nu cumva prin ideea noastră despre catastrofă sîntem deja de mult intraţi în Europa?

Sîntem integraţi, fără îndoială. Civilizaţia europeană creştină a instituţionalizat - pe o anumită latură a ei - tema catastrofei: mă gîndesc la simbolismul iadului. Iadul e transformarea - primitivă - a catastrofei în experienţă cotidiană. Din fericire, pe traseul, mai curînd deprimant, care leagă catastrofa originară (izgonirea din rai) de posibila catastrofă finală (a damnării eterne) intervine un Intercesor, un “specialist” (generos) al răscumpărării. Dar asta e, poate, tema unei alte Dileme...

a consemnat Tita CHIPER