● Vlad Sibechi, Meditațiile bătrînului despre singurătate, Editura Tracus Arte, 2019.

Meditațiile bătrînului despre libertate de Vlad Sibechi este un volum bine structurat, cu poeme ce decurg unele din altele, care formează împreună o mică epică. Acest aspect este foarte important pentru că cititorului i se induce dorința de a participa la poveste și de a-și integra un anumit concept al cărții. Ideea se dezvoltă și capătă individualitate gradual. Trebuie spus și că Meditațiile... conțin poeme foarte bune, versuri de-a dreptul sclipitoare, doar că autorul nu poate menține tensiunea lirică da capo al fine, volumul fiind inegal din unele puncte de vedere. Are însă multe alte calități care pun în umbră acest neajuns.

„Bătrînul” și „libertatea” sînt metafore în sine ce unifică toate cele patru părți ale volumului: La capăt de drum sau o altă formă de renunțare¸ Hic et nunc, Rădăcini și Dublul meu feminin. Circuitul cărții trece prin următoarele puncte: bătrînul – o altă formă de renunțare – asta e totul. ipostaza finală (ultima poezie a cărții). Citez din poemul de închidere: „am fost în grupul marilor visători / ne-am obișnuit să ordonăm viața celorlalți / răsucindu-ne mai întîi în interior / în căutarea unui simbol profund / să ne justifice actele / din noi se înalță acum fire de iarbă / și cuvinte de o rotunjime stranie / toți se înclină în fața unei cete vegetale / fără aspecte dramatice / sinceritatea pusă pe lama cuțitului / cuvinte de despărțire și o furie injectînd ochii / celor tineri / asta e totul / sîntem prea obosiți / să mai spunem ceva” (asta e totul. ipostaza finală). Multe dintre versurile acestui poem corespund cu altele din restul cărții. Se creează astfel o tensiune lirică ce-l face pe cititor ca – după lectura unor poezii – să se reîntoarcă asupra altora de dinainte. Sigur, nu avem de-a face cu o noutate, dar nu orice poet reușește să confere o astfel de circularitate a ideilor.

„Bătrînul” nu are legătură cu vîrsta biologică, ci cu un anumit grad de explorare a interiorității. Aparent paradoxal, această explorare începe cu un survol asupra exteriorității. Dar, se știe, exterioritatea și interioritatea stau față în față ca într-o oglindă. Exterioritatea apare aici ca margine, ca ceva de dinafara ființei, care are capacitatea de a încetini procesele vitale, de a opri respirația, de a transforma totul într-o emoție fatală: „bătrînul se hotărî să scrie despre margine / despre logica haosului în care orice cuvînt / e o confirmare a spaimei / [ca atunci cînd simți că picioarele / ți-au crescut din stomac]”(bătrînul. o viziune din exterior).

Cu fiecare poem, parcă am asista la o cădere continuă. Aluviunile răului, ale întunericului, ale disperării se revarsă toate într-un infern personal: „ascultă cum se izbesc de pereți pacienții sanatoriului / cum sîngerează eterna victimă pe caldarîm / cum se deschide o misterioasă ușă la capătul treptelor / cum se pun bazele unui nou război civil / cum se reinventează motorul cu combustie internă” (Sînt un om gol. prima confesiune). Speranța renașterii este și ea aproape anulată de duritatea realității: „ne înspăimîntă excesul / de realitate / coridoarele negre ale sunetului / cînd ne vei vedea, străinule / vei dori / să te mai naști o dată / din plăcerea de a-ți trece / cordonul ombilical prin ghilotină” (nimeni nu îți spune că ai greșit).

Gîndind despre libertate se ajunge la contrariul ei. Corpul – gînd este un vehicul al acelei interiorități marcate de emoția fatală. O parafrază după Sfînta Scriptură, dar răsturnată, ne anunță că Dumnezeu a hotărît că ne e mai bine pe întuneric. Multe alte poeme din carte ar merita comentate: secvențe din spatele ușii, azi inventez un nou personaj, puncte de suspensie, poem cu G, nu am scris niciodată poeme de dragoste, vei vedea că toate se leagă, tonul acesta confesiv ș.a. 

Circularitatea ideilor și, totodată, a imaginilor ce derivă din sentimentul de frică perpetuă depinde foarte mult de armonia dintre cele patru părți componente ale cărții. Vlad Sibechi a reușit să ducă la împlinire această condiție obligatorie. Pentru a înfățișa și mai convingător adîncirea în starea orbitoare a disperării, poetul așază laolaltă ideea de călătorie și cea de moarte. Concepția e veche de cînd lumea, dar, cînd spui „corabie de zinc” rămîi în afara oricărui clișeu. Vlad Sibechi scrie poeme grele și – cu toate că derivă unele din altele – singuratice. Fiecare poezie e o cameră închisă ermetic. Doar cititorii pot vedea, dintr-un plan superior, întreaga arhitectură a neputinței.

Şerban Axinte este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: My murderer’s chant and other poems (2006-2016), traducere de Ioana Miron, Editura Vinea, 2017.