Focus Queer Cinema - "Cobra woman"

Miercuri, 5 februarie, ora 19, în sala de cinema UNATC are loc proiecţia filmului Cobra Woman, regizat de Robert Siodmak, în 1944. Discuția cu publicul va fi moderată de Andrei Luca și Andra Petrescu.

Începînd cu luna februarie, în fiecare seară de miercuri, în sala de cinema UNATC vor avea loc proiecții cu filme care ilustrează problemele abordate în dosarele revistei Film Menu.

Dosarul Film Menu #21 va fi dedicat cinema-ului queer, care chestionează granițele general acceptate social între sexe și celebrează diversitatea sexuală. Așadar, în următoarele şapte săptămîni vor fi proiectate filme care reflectă aspecte legate de tematica queer, iar acestea vor fi discutate aplicat, din unghiuri diverse, dar specifice.

***

Conceptul de camp se explică prin două practici convergente – una se referă la un tip de sensibilitate, iar cealaltă, la modul de interpretare a unor filme cu naraţiune clasică şi parti-pris patriarhal. Sensibilitatea camp se referă la o preferinţă pentru construcţii în care artificiul, excesul şi deci stilizarea subordonează conţinutul, formei, transformînd seriozitatea în frivolitate – o sărbătorire jovială şi afectuoasă a nefirescului (Susan Sontag urmăreşte evoluţia conceptului camp în artă în eseul „Notes on Camp”). Sontag, deşi scrie în lucrarea ei că preferinţa pentru camp este o pasiune gay, admite că nu este una fundamental gay. În ceea ce priveşte interpretarea din perspectiva queer, camp se referă la un proces subversiv de receptare a subiectului filmului – aparent, vehicul pentru normele sociale patriarhale – dar care porneşte, în primul rînd, de la spectator. Practic, ca mod de receptare, camp a fost folosit încă din perioada Hollywood-ului clasic drept instrument în deconstrucţia presupoziţiilor culturii predominant heterosexuale (Henry M. Benshoff – „Queer Images”) prin inserarea de către spectator a proiecţiilor sale. În timp ce Sontag vede însuşirea camp ca fiind intrinsecă obiectului, Richard Dyer („The Culture of Queer”) afirmă că este, mai degrabă, un mod de reacţie la ceea ce priveşti: ţine de perspectivă. Pentru Dyer, cea mai atrăgătoare însuşire a conceptului camp este felul în care demistifică aura ce înconjoară arta, regalitate şi masculinitatea, folosindu-se de artificiu şi stilizare – de fapt, prin citirea camp a unui film, scrie el, se demască ipocrizia construcţiei sociale, a normalităţii impuse, şi o pune la îndoială.

Fie că preferinţa pentru camp e sugerată prin construcţia filmului (sau oricărei alte arte), fie că e inserată de spectator în subiect, genurile care se bucură de denumirea camp sînt cele care şi-au însuşit un fel sau altul de exces şi stilizare sau nenaturaleţe: melodrama, musicalul, horror-ul, filmele de aventuri plasate în spaţii exotice şi alte filme de serie B. (De altfel, se speculează că în genuri precum melodrama şi musicalul, anumite insight-uri queer erau plasate de către realizatori, ei înşişi gay). Melodrama, de exemplu, poate fi camp nu doar prin excesele narative sau sentimentale, ci mai mai ales prin emfaza pe presiunea socială de a te conforma unor roluri prestabilite, în timp ce musicalul sau horror-ul redau o lume nenaturală – prin urmare, aceste genuri se sustrag convenţiilor sociale unanim acceptate.

Despre cele două surori gemene, una bună şi una rea, pe care le joacă Maria Montez în Cobra Woman, s-a scris (Bosley Crowther în 1944 pentru The New York Times) că le joacă la fel de prost. Despre cei care scriu că a fost cea mai proastă actriţă, Jack Smith scrie că pur şi simplu nu pot să vadă şi pierd elementele magice ale personalităţii sale. „The Perfect Filmic Appositeness of Maria Montez” este eseul lui Jack Smith în care nu doar că îşi declară admiraţia şi dragostea pentru regina camp-ului, dar identifică (chiar pasional) elementele care îi fac apariţia atît de plăcută. Şi Smith are dreptate, căci a porni o analiză a carierei Mariei Montez printr-o abordare a stilului (ei) de actorie, nu e decît o dovadă de conformism a celui care o face, e doar aplicarea unui instrument critic uzual. Pe de altă parte, a vedea simbioza dintre personalitatea flamboaiantă a Mariei Montez şi personajele ei, că şi le subordona – faptul că o făcea cu inocenţă încurajează adoptarea ei de către admiratorii camp-ului –, înseamnă a înţelege că rezultatul este profund progresist: sfidează normele sociale şi le depăşeşte.

Chiar dacă vedeta filmului este Maria Montez, în dublul ei rol de preoteasă malefică şi mireasă binefăcătoare/salvatoare, Cobra Woman e un deliciu camp complet. Acţiunea presupune o identitate uzurpată (moştenitoarea de drept a insulei este mireasa şi nu preoteasa) – demascarea înşelăciunii poate fi citită ca un substitut pentru societate –, caracterul de performance al ritualului efectuat de preoteasă (deci Maria Montez ca sora cea rea) – dublează ideea conform căreia comportamentul social este şi el tot o formă de interpretare –, iar locul fantastic în care se petrece acţiunea subliniează încă o trăsătură ce îndepărtează filmul de normalitatea restrictivă. Cobra Woman e o reverie fantastică, ce se petrece pe insula secretă a Cobrei, unde o fată cumsecade ajunge pentru a elibera populaţia de opresiune religioasă, iar la sfîrşit cîştigă băiatul – asta dacă cineva avea îndoieli în legătură cu progresismul Mariei Montez.

Cobra Woman

regia: Robert Siodmak
scenariu: Gene Lewis, Richard Brooks, Scott Darling
imagine: W. Howard Green, George Robinson
montaj: Charles Maynard
distribuţie: Maria Montez, Jon Hall, Sabu, Mary Nash