Veneția e mai ploioasă și Lido-ul e ceva mai pustiu. Cozile la filme sînt mai scurte și covorul roșu nu mai e păzit zi-lumină de fanii puberi ai lui Clooney sau Madonna. În parte lucrurile stau așa din cauza crizei. În parte din cauza consiliului executiv al festivalului care l-a debarcat pe Marco Müller, director artistic al Mostrei opt ani la rînd (pînă anul trecut), mutat acum la cîrma festivalului de la Roma, sora vitregă, foarte tînără, mult mai comercială și mai oportunistă a bătrînei doamne venețiene.  Al treilea motiv, care n-ar trebui neglijat, ar fi că nici Clooney nici Madonna n-au mai venit.

Noul director artistic, Alberto Barbera, care a mai ocupat postul și în trecut, înainte de Marco Müller, a declarat programatic înainte de festival că vrea pe Lido mai puține filme, cu pretenții mai mari, și mai puțin glamour. Competiția puternică de anul acesta arată că nu se dezminte, iar faptul că sînt mai puține filme aproape că îți dă voie să fii cu succes și acreditat la Lido, și turist. E plăcut. Dar liniștea de pe covorul roșu nu e de bun augur și se asortează cu albastrul în care e drapat Lido. Și cu ploaia. Cele mai mari nume care au pus anul acesta piciorul pe pontonul de la Excelsior în primele zile sînt cele din distribuția noului film al lui Paul Thomas Anderson, The Master: Philip Seymour Hoffman și Joaquin Phoenix. Veseli, amabili, tonici. Phoenix părea că a revenit printre muritori. Dar la conferința de presă apucăturile de extraterestru au ieșit iar la iveală: a răspuns monosilabic și s-a ridicat brusc pe la mijloc să plece.

Și cum The Master nu are nimic de oferit la capitolul șarm feminin – personajul feminin cheie din film e chintesența toxică a „femeii  din spatele marelui bărbat” –  pe covorul roșu alături de cei doi actori americani, amîndoi destul de nesexi, au strălucit europencele de care Italia e înamorată: Kasia Smutniak, Claudia Gerini, Valentina Cervi și top modelul-actriță, și anul acesta membră în juriul de pe Lido, Laetitia Casta. Au fost dovada vie că nimic nu se compară cu glamour-ul italian! Tocmai de asta, hotărîrea lui Barbera e tristă. E adevărat că plecarea fostului director artistic a avut legătură cu investiții excesive și ineficiente în vreme de criză pentru construcția lui Palazzo del Cinema care trebuia să se ridice mîndru de anul trecut lîngă Sala Grande, dar a devenit o gaură neagră de bani după ce la săparea fundației s-a găsit azbest. Resturi de acoperișuri și deșeuri metalice îngropate de-a lungul timpului de locuitorii de pe Lido. Între timp uriașa groapă a fost acoperită, fundația a fost turnată și lucrurile merg înainte, dar șantierul din inima Mostrei e la locul lui și pancartele cu proteste marchează ceea ce organizatorii au mascat delicat. Mostra se poartă de parcă i-ar fi cam jenă să se afișeze în vremuri de criză. Dar să fim serioși, sîntem în țara în care femeile de optzeci de ani își poartă la biserică cei mai mari cercei de aur și ceasurile cu diamante și unde tinerii îndrăgostiți se pupă pe vaporetto încrucișînd ochelari de soare Ralph Lauren cu ochelari Versace. Azi dimineață pe strada ce duce la PalaBiennale, cinematograful-cort incomod evitat de cei mai mulți jurnaliști, am văzut un Fiat 500 cu farurile tunate: aveau gene lungi și rimelate de plastic. O jurnalistă italiană avea o discuție aprinsă acum cîteva zile cu colega ei, și apărea și gestul bine cunoscut cu primele trei degete unite agresiv și sacadat, gestul pur italienesc care îți explică și îți cere socoteală simultan. Pe al patrulea deget, angajat și el în mișcarea învrăjbitoare, ultimul model de inel de la Bulgari. Monumental, roz pal cu margini de aur.

În schimb, Mostra, Bienala de Artă în general, stă anul ăsta sub semnul numitorului comun, „the common ground”. Însă Veneția 69 pare mai degrabă terenul contrastelor. De exemplu, e greu de înțeles cum va ajunge la numitorul comun un juriu al cărui președinte e regizorul american Michael Mann, regizorul-garanție a blockbusterului de calitate, și din care fac parte Laetitia Casta, regizorul chinez cu cel mai mare succes la box-office-ul chinezesc din toate timpurile (undeva pe la 600 de milioane de dolari) Peter Ho-Sun Chan, dar și regizorul filmului de animație ultra-edgy Vals cu Bashir Ari Folman, regizorul italian Matteo Garrone, autorul lui Gomorrah, Ursula Meier, actrițele Marina Abramovic și Samantha Morton și regizorul argentinian Pablo Trapero. Colac peste pupăză, întrebată despre propriile criterii de jurizare, sîrboaica Marina Abramovic ar fi declarat că s-a săturat de filme americane și vrea să vadă filme „despre existența umană”. Cum competiția acestei ediții are nu mai puțin de patru titluri de patru autori cît se poate de proeminenți ai cinema-ului american – The Master mai sus amintit, Spring Breakers al lui Harmony Korine, To the Wonder al lui Terrence Malick și At Any Price de Ramin Bahrani – iar marele favorit al ediției e printre ele, The Master, ca să nu mai vorbim de faptul că toate patru vorbesc acut despre condiția umană, va fi interesat de aflat deciziile acestui juriu „eclectic”.

Revenind la contraste, italieni și italience mai bine îmbrăcați și mai frumoși ca niciodată s-au amuzat copios la filmul lui Daniele Ciprì din competiție E stato il figlio, dramedie despre sărăcie lucie, mafie și birocrație în Palermo. Au fost critici care au ridicat filmul în slăvi (italieni și nu numai) grăbindu-se să presimtă un revival al marelui film italian de autor, dar eu nu am văzut decît o comedie debilă, vulgară și unidimensională pe marginea unor realități grave cum ar fi balansul Italiei pe marginea falimentului. John Bleasdale de la CineVue pune foarte frumos punctul pe i în cronica sa: „are ceva vulgar să rîzi la glumele vulgare”. Glumele groase despre avocați cu mătreață, familii mari înghesuite în mașini mici și tiraniile soacrelor gorgonice nu fac decît să înece filonul subteran de dramă profundă pe care protagoniștii se chinuie să îl aducă, în reprize scurte, la suprafață. O predică complet ratată despre cum Italia ar trebui să se cumințească. La ieșire rămîi cu sila de cinema de proastă calitate și pofta de Veneția, Serenissima, care se pricepe să-ți ia cu asalt buzunarele cu același aplomb cu care corăbiile venețiene supuneau cetăți. Sedus, intoxicat, nu poți aparține pe de-a-ntregul Mostrei oricît ar fi ea de bătrînă doamnă și cel mai vechi festival din lume. Chit că la Lido, închis în cinema de dimineață pînă seara, ai destule filme bune și portofelul e mai în siguranță. Dar Lido nu e locul unde să stai închis. Excelsior, covorul roșu, iahturile din lemn lăcuit, briza mării, aerul umed care te învăluie odată cu țipetele, stilul fabulos sînt cele mai reale rămășițe ale clasei pe care a avut-o cinema-ul care a dat Dolce Vita. Vorba curajoasei Isabella Ferrari, anul acesta membră în juriul „Venezia Opera Prima”: „Nu am prejudecăți cînd e vorba de o plimbare pe covorul roșu! Pînă la urmă, cinema înseamnă pasiune, entuziasm și frumusețe.”

Laura Popescu este critic de film.