Imposibila vacanţă

(Articol apărut în Dilema Nr.287, 31 iulie-6 august 1998)

Astăzi, chiar de m-aş întoarce
A-nţelege, zău, nu pot:
Unde eşti tu, tinereţe,
Cu vacanţa ta cu tot?
În vara aceea am plecat la mare cu un rucsac în spate, un sac de cărţi pe umăr, şi cel mult 100 de lei în buzunar. De fapt, nici nu ştiam precis dacă voi ajunge la 2 Mai, în campingul de nudişti, sau dacă nu cumva voi rămîne în Costineşti, unde se ţinea Festivalul de Jazz. Cert este că, plecat în zori din Rîmnicu-Vîlcea, n-am reuşit să rezolv nimic în Bucureşti. Buchiniştii-pirat din zona Gării de Nord ¬ cei cărora speram să le vînd en-gros sacul meu cu cărţi ¬ dispăruseră ca prin farmec. Îi alungaseră miliţienii care împînzeau toate străzile, în perspectiva unei iminente Conferinţe a P.C.R. Nasoală coincidenţă! Cocoşat de neşansă şi de cărticelele mele, toate una-ş-una (colecţiile "Enigma", "Delfin", "Scorpion", "Romanul de dragoste"), am revenit în gară, lîngă echipă, şi, de comun acord am hotărît să luăm totuşi acceleratul de Mangalia. Noroc că în tren ¬ iarăşi coincidenţă ¬ am dat peste Liana. Ea s-a oferit să-mi împrumute 400 de lei, pînă-n toamnă. Cu banii ăştia chiar că nu era nici o problemă să mă descurc cîteva zile, cît ţinea Festivalul, şi să-mi mai rămînă ceva şi pentru naş, la întoarcere.
Una peste alta, în vara aceea am rămas la mare cam două săptămîni. În ultima parte, aproape în fiecare dimineaţă îmi puneam în minte să plec, dar pînă la prînz mă răzgîndeam. La urma-urmelor, nu mă presa nici un termen, nu eram obligat să ajung nicăieri. Aveam timp destul. Iar cu banii m-am descurcat de minune, mai ales după ce prietenul meu Gabi M. a reuşit să îmbîrlige două mediciniste care stăteau în Costineşti, convingîndu-le să-mi cumpere o parte din cărţi. Am mai vîndut două romane de acţiune, în restaurant, la "Dobrogeanu". Plus un săpun "Fa" al sorei mele, pe care i l-am dat barmaniţei în schimbul a 7 sau 8 beri, pentru toată gaşca. Da, a fost o vacanţă grozavă! În zilele acelea ale jazzului s-a nimerit să fim aproape toţi împreună, în amfiteatrul de la Costineşti sau pe plaja din 2 Mai, o grămadă de prieteni şi colegi pe care n-am cum să-i uit: Vic, Gabi M., Hans, Heinz, Liana, Liviu, Anne, Maxim, Domnica, Liudmila, Zoli, Moşu, Gabi H., Hughi... Şi atîţia alţii, pe care îi rog să mă ierte că acum, în această clipă, i-am omis. Am dormit alături pe nişte baloturi de paie de la marginea staţiunii, în partea dinspre hotelul "Forum". Am şezut şi am rîs, o seară întreagă pînă-n zori înveliţi cu sacii de dormit, în iarba din preajma staţiei CFR Costineşti-Sat. Am stat împreună ore şi zile întregi în nisipul fierbinte al campingului sau la mesele mereu însetate ale "Restaurantului Dobrogean". Ne plăcea să fim nonconformişti, nepăsători şi inconştienţi. Pe vremea aceea, nu plecase încă nici unul dintre noi, nimeni nu se despărţise. Timpul curgea numai pentru alţii. Nouă chiar că nu ne păsa de nimic. Iar eu, unul, mă simţeam perfect. Deja ştiam că am prins o vacanţă cum n-a mai fost alta. Asta se întîmpla cîndva, demult, la 2 Mai, înainte de '90.
Pe urmă, după '90, tot a mai mers. Timp de cîţiva ani, o vreme, cîteva veri, cîteva vacanţe. Plecam la 2 Mai şi, după cîteva zile de stat în camping, izbuteam să regăsesc aceeaşi binecunoscută stare la care visasem tot anul: o plăcută moleşeală, o dulce pierdere de sine, un abandon trăit cu maximă intensitate. Dar, de la o vreme încoace, n-am mai reuşit. Lumea din 2 Mai s-a schimbat şi sună stupid să vă mărturisesc că nici eu nu mai sînt acelaşi. M-am mutat, de la cort, la gazdă. Ultima oară am stat la hotel. Şi simt că nimic nu mai este la fel ca înainte. Nici măcar marea. Din prietenii de atunci, mulţi au plecat din ţară. Ne mai revedem uneori în concediu, cu mult drag şi bine stăpînită emoţie, şi ne place tare mult să ne repovestim vacanţele de odinioară. Cu alţi prieteni mă mai întîlnesc cîteodată, întîmplător, prin Bucureşti. La vîrsta noastră, se poate spune că ne-am făcut oameni mari. Unii ¬ cu familii, alţii ¬ cu servicii. Cu soţii şi case, cu copii şi maşini. În ceea ce mă priveşte, n-ar trebui să mă plîng: cîştig destui bani; încep să-mi fac un nume şi o situaţie; rudele, cunoscuţii şi buticarii din cartier îmi spun uneori că m-au văzut pe la televizor. Nu regret nimic. Şi totuşi, mi-e din ce în ce mai greu să revin în vacanţă la 2 Mai. Aproape imposibil. Pentru că, de la o vreme, nu pot să-mi iau decît concediu. Şi nimeni n-ar mai fi în stare să-mi dea o vacanţă. O vacanţă cum a fost în vara aceea.
Acum cîteva luni, şedeam de vorbă cu un amic care a ajuns şef de departament la o importantă agenţie de presă. Ne plîngeam unul altuia, aşa cum le şade bine românilor în tranziţie. La un moment dat, ţin minte că i-am zis: "Ia mai dă-le-ncolo de probleme! Ca să te scoţi, ţi-ar trebui o pauză. Chiar aşa, de ce nu-ţi iei o lună ¬ da' o lună-ntreagă de vacanţă?" Atunci el m-a privit trist, şi mi-a replicat, cu o blîndă disperare de bărbat matur: "O lună, spui? E prea puţin. N-ar rezolva nimic". Am încercat să-l contrazic, dar mă tem că n-am izbutit să fiu prea convingător.