A ieşit mare tapaj, săptămîna trecută, din cauza unei scrisori de protest sub care s-au strîns vreo cinci sute de semnături (printre care, vai, şi a mea). Protestul viza abandonarea cvasi-totală a bunelor practici gazetăreşti, de care se făcuseră vinovate unele studiouri de televiziune, recunoscute de mulţi ca fiind brutal manipulatorii, instigatoare la dezbin social, recidiviste în materie de linşaj mediatic etc. Şi nu e vorba numai de fapte, ci şi de limbaj. Pentru cei vizaţi, adversarii sunt, ca pe vremea lui Mao, o „bandă” (a celor şapte), „jagardele”, „haimanale”, caractere „pestilenţiale”, „spume ale neputinţei şi lipsei de neuroni”, adăpaţi cu „ciorba de scîrnăvii” de la Cotroceni. Poate că e o simplă chestie de gust, dar în ce mă priveşte reacţionez prost cînd văd, „în gura presei”, vorbe de birt, înjurături groase, grimase de circ. Nu-mi place nici cînd o adunătură de masculi îşi bat joc de alcătuirea fizică a unei femei, numai pentru că e „băsistă”. Şi nu văd de ce mi s-ar interzice să protestez, cînd nimeni nu le interzice „gazetarilor“ în discuţie să treacă dincolo de limitele civilizaţiei, ale bunei creşteri, ale bunei cuviinţe. În definitiv, dînşii strîng semnături cu zecile de mii pentru a-şi legitima ideile fixe şi se simt la adăpostul faimoşilor „7,4 milioane de români”. 
 
Noi suntem, se pare, o minoritate: abia dacă adunarăm 500 de jagardele. Mai toţi, fiinţe decrepite moral şi fizic, slugi triste aflate în slujba unui idol sanguinar. Bombănim şi noi, de pe margine, fără îndreptăţire şi fără ecou. De ce, atunci, atîta, furie? E musai să ne înregimentăm toţi în invincibila armată a dlui Dan Voiculescu? Poate că niţică diversitate nu strică. O pată (fie şi degradată) de culoare ar putea sluji drept contrast util pentru unitatea monocoloră a deţinătorilor de absolut. Ca să nu mai vorbim despre faptul că, aşa precari cum suntem, ne-am pus în cap şi cîţiva „echidistanţi” eterici (unii „absolut onorabili”), supăraţi că nu amendăm, de la o cosmică înălţime, pe toată lumea. Se propune un nou concept: „protestul imparţial” şi se culpabilizează partizanatul în genere. N-ar fi o idee, pe acest fundal, să desfiiinţăm alegerile? Nu sunt ele expresia cea mai ascuţită a partizanatului, nu sunt ele o subversiune de natură să surpe orice echidistanţă? 
 
Şi eu cred că toate – repet toate – posturile de televiziune fac supărătoare greşeli de atitudine, de stil, de strategie.  Am spus-o, de altfel. Nu mi-a plăcut nici cînd Robert Turcescu a vorbit despre Nadia Comăneci cu o nepermisă trivialitate, am semnalat cu stupoare cum inşi de o candidă insignifianţă, sau de o impură suficienţă sunt invitaţi în studiouri „cu pretenţii”, care nu se sfiesc să coboare, astfel, nivelul pînă la trivialitatea ultimă.
 
Mă mir că dl. Banciu îşi dă drumul la gură şi la idei cu o nonşalanţă de guru infailibil şi, uneori, cu o agresivitate de bătăuş. Mă irită şi cînd un jurnalist de la fostul OTV („USL, PDL – aceeaşi mizerie!”) se îmbarcă, principial, într-una din lotcile „mizeriei” şi devine analist de front. Cred, însă, că am face o mare nedreptate celor de la Antene, sau de la România TV, refuzîndu-le unicitatea. Au atins, cu toţii, standardele „incomparabilului”.
 
Citiți articolul integral pe Blogurile Adevărul.