Profit de faptul că nici turneul de șah de la Wijk aan Zee, nici cel de la sumo de la Tokyo și nici cel de tenis de la Melbourne nu s-au încheiat (ba chiar ultimul dintre ele nici nu a început bine), pentru a vă propune un fel de moment de destindere, de pauză, în orice caz, un moment mai puțin obișnuit la rubrica „În alb și negru”. Vă propun, mai exact, reluarea unei lecturi vechi de 85 de ani pe tema unui meci de fotbal.

Sumo e un sport cu reguli simple. Doi oameni intră într-un ring circular, dohyo, iar cîștigător e declarat cel ce rămîne ultimul acolo. Dacă adversarul nu poate fi împins afară, atunci măcar el trebuie trîntit. Și pentru că nu pot fi apucați (decît eventual cu greu, de mîini, cap și picioare), luptătorilor de sumo - sau rikishi, cum le spun japonezii - li s-a atașat o centură, mawashi. Și asta e aproape tot. În rest, spectacolul e la vedere, lupta e cît se poate de directă, rezultatul cinstit. Un sport deconectant, aproape rudimentar, dar nu cu totul lipsit de subtilitățile lui ascunse, pe care cu timpul fanii ajung să le știe. E o bătaie pașnică, dacă se poate spune așa, pentru că la sumo nu ai voie să lovești decît cu palma (care poate fi însă grea cîteodată).

Nu mică mi-a fost mirarea cînd am aflat că, la începuturile lui, și fotbalul era privit tot așa, ca un sport transparent, curat și plăcut. S-ar putea să fie la fel și azi, însă părerea mea despre el e bruiată în prezent de tot felul de experiențe, începînd cu cea de stadion, de dinainte de 1989, din care rețin vacarmul și asprimea limbajului, și terminînd cu cea a dezamăgirilor livrate constant de rezultatele fotbalului românesc. Dar la început, fotbalul părea să fi fost receptat cam ca luptele de sumo de astăzi. Unul dintre cei ce au consemnat percepția de sport proaspăt și odihnitor a fotbalului a fost Mihail Sebastian, un intelectual lucid și reprezentativ din România interbelică.

Într-un articol din 1935, intitulat „Confesiune sportivă”, Sebastian remarca „mondenitatea fotbalului”, faptul că lumea mergea la meciuri ca la un spectacol de teatru. Apăruse în acest context și un cod vestimentar specific, pentru domni, dar și pentru doamne, scria el.

„Există o nouă mondenitate ce se creează în jurul matchurilor de foot-ball. Pe zi ce trece, terenurile sportive bucureștene ne apropie mereu mai mult de imaginea unei săli de spectacol. (...) Plutește peste bănci acea rumoare, acel freamăt de curiozitate, de simpatie, de bîrfeală și de emoție ce adie în serile de teatru înainte de ridicarea cortinei. (...) Se creează o modă a matchului, se creează un stil al matchului. (...) Ținuta de rigoare, rochia albă sau imprimată, haina gris deschisă, pantoful de culoare sînt, în după-amiezile sau serile de foot-ball echivalente smokingului de teatru,” observa Mihail Sebastian. De notat și stîngăcia termenilor folosiți: match, foot-ball. Erau denumiri prea noi, care nici nu apucaseră să intre în vocabularul românesc, și care sunau straniu într-un articol de gazetă - cam cum sună probabil aici dohyo, rikishi, mawashi.

Cu toată „frivolitatea” la care zicea că se expune, Sebastian purcedea apoi la „o laudă necompetentă, dar pasionată în cinstea spectacolului de foot-ball”. Felul în care am descris regulile simple din sumo seamănă cu felul în care el a văzut „simplicitatea” fotbalului.

„E într-adevăr ceva profund și total pueril în acest joc de o simplicitate la început dezamăgitoare. O minge care se plimbă din picior în picior, între 22 de băieți, cu idealul puțin cam modest la drept vorbind de a intra sau a nu intra pe una din cele două porți de la extremitatea terenului. Pînă nu cunoști tensiunea nervoasă a unui match, pînă n-ai fost prins, tîrît și învins de valul de emoție ce se revarsă din tribune peste capul tuturor pentru a-i electriza pe jucători, nu vei înțelege cum e posibilă o asemenea pasiune. (...) da, foot-ballul este un joc cu un mecanism ridicul de simplu și tocmai de aceea este el fascinant. Simplicitatea lui e directă, spontană, imediată. Cu o privire ce îmbrățișează cîteva sute de metri pătrați cuprinzi și stăpînești o partidă care n-are ascunzișuri, n-are refugii, n-are culise. Totul e aici, sub ochii tăi, nimic nu mai este dincolo. (...) N-am izbutit încă să îmi fixez preferința pentru C.A.O. sau pentru Venus, nu știu încă să îl deosebesc pe Medve de Georgescu, mi-e greu să-i strig din tribună lui Petea dacă trebuie să paseze la centru sau să șuteze la poartă, mă jenez să-l apostrofez pe arbitru cînd nu-mi place cum fluieră - cu un cuvînt, n-am izbutit încă să devin unul din acei spectatori informați și intoleranți, cu viguroase afirmări de voință, lîngă care stau cu timiditate la match și pe care îi invidiez din toată inima. Dar mă voi sili să le învăț pe toate.”

Mihail Sebastian a fost un romancier și un dramaturg prizat în epocă, cel puțin pînă la apariția legilor rasiale, începînd cu anul 1939. El a fost însă pînă atunci și un foarte prolific critic literar și publicist, petrecînd - se poate bănui - multe ore pe zi la masa de studiu și de scris. E firesc deci să susțină că spectacolul fotbalistic este „odihnitor” pentru un intelectual ca el.

„Un intelectual, un om care trăiește printre cărți, un om care are obișnuința de a gîndi, nu va găsi nicăieri un spectacol mai capabil să-i simplifice atenția. E o reînvățare a ochilor de a privi lucrurile și culorile. Este o desotrăvire de complicații, de nuanțe, de soliloquii. E o chemare afară.” Fotbalul este și o „lecție de etică”, continuă Mihail Sebastian. „Și scrisul o fi o luptă, dar cu cîte posibilități de a trișa, de a fi nesincer, de a falsifica textele, de a simula competența! (...) O luptă între sportivi are nespus mai multă grandoare decît o luptă între intelectuali. Nu poți trișa la foot-ball. Ești ceea ce ești și atîta cît ești. Orice încercare de a depăși limitele adevărului este pedepsită imediat de fluierul arbitrului. Din nefericire, nu există în cultură un arbitru care să fluiere cînd ai spus un neadevăr, ai mutilat o idee, ai pus piedică unui argument, ai dat cu pumnul într-o nuanță. Sancțiunile intelectuale sînt tîrzii, ocolite, nesigure.”

Între timp însă, poate că fotbalul și-a pierdut inocența; de pildă, a resimțit nevoia de a introduce „proba video”. Dar nu și-a pierdut din savoare articolul lui Mihail Sebastian, care surprinde modestele aspecte de început ale sportului devenit „rege”, între timp. Mă întreb dacă vreunul dintre cei 22 de băieți, antrenorii sau arbitrul, măcar unul dintre toți aceștia, va ajunge să îl recitească.

Diagrama săptămînii

Soluția diagramei 191 va fi publicată săptămîna viitoare. Soluția diagramei 190 de data trecută: 1. Nf7+! Rg4. La 1… Cg6, urmează 2. Nxg6+ Rg4 (2… Rxg6 3. Ce7+ urmat de 4. Cxc8 și albul cîștigă) 3. Nxf5+! și acum la 3… Rxf5 4 Ce7+, iar la 3… Dxf5, 4. Ch6+ cu cîștig. 2. Rg2! Amenință 3. Cf6 sau 3. Ch6 cu mat. 2… Dxc6 3. Nc4! (Amenință 4. Ne2#) 3… Rh5 (Nu merge 3… Dxc4 din cauza 4. Cf6#) 4. Ne2+ Rg6 5. Ce7+ și negrul pierde dama și partida.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.

Foto: Meci de fotbal interbelic, cu fotbaliști și oficialități, probabil 1933 - 1934, stadionul ONEF București. Sursa: Wikipedia