(Apărut în Dilema, nr. 529, 23-29 mai 2003)

Ulise, cel mai mare aventurier al tuturor timpurilor este, spune Kundera, şi cel mai mare nostalgic. Îi e atît de dor de Penelopa şi de Ithaca încît o părăseşte, după şapte ani de iubire pătimaşă, chiar şi pe frumoasa Calypso. Ajuns acasă şi recunoscut în sfîrşit de ai săi, i se împuie capul cu tot soiul de detalii despre ce se petrecuse în lipsa lui. Dar nu asta îl interesează pe Ulise: el ar vrea să-şi povestească aventurile, să spună toate prin cîte a trecut în toţi aceşti lungi ani. Are, acum, nostalgia exilului, aşa cum avusese, departe fiind, nostalgia locurilor de baştină.
Această interpretare a mitului ne sugerează cheia în care trebuie citit noul roman al lui Kundera, L'ignorance. Publicat mai întîi, acum trei ani, în Spania, tradus - cu mare succes - şi în alte ţări, el apare abia acum în Franţa. Romancierul a fost nemulţumit, după cîte se zice, de unele din cronicile la ultimele sale cărţi. Exilatul devenit francez şi scriind direct în limba ţării de adopţie nu mai beneficia de un tratament preferenţial. Eroina romanului trăieşte o experienţă similară. Plecată din Cehoslovacia după înăbuşirea "Primăverii de la Praga", e privită cu simpatie şi generozitate. Cînd comunismul se prăbuşeşte, prietenii ei francezi se aşteaptă ca emigranta să exulte de bucurie la perspectiva reîntoarcerii în patrie: dar cum femeia nu mai are nici forţa nici curajul să înceapă o nouă experienţă a exilului, ei se simt înşelaţi în aşteptările lor şi o găsesc, brusc, neinteresantă. Prezenţa ei a devenit stînjenitoare.

Romanul, de mici dimensiuni (îl citeşti, dacă te laşi prins, în nici trei ore), poate părea de la un punct încolo, previzibil şi manierist: aceeaşi înlănţuire de secvenţe scurte, dispuse în aşa fel încît să permită reluarea temelor, multiplicarea variaţiunilor, într-o formulă binecunoscută pe care Kundera însuşi a definit-o ca fiind de inspiraţie muzicală. Cartea, povestind dramele celor din estul Europei, e scrisă pentru cititorul occidental. De aici, şi prezenţa unor pagini cu un aspect oarecum didactic. Dar nu cunoscuseră, în 1969, Irena, Martin şi ceilalţi imense dificultăţi în a explica amicilor lor francezi oroarea comunismului? Şi cum să-i faci să înţeleagă că, după douăzeci de ani, găseşti, întorcîndu-te din exil, o lume străină, ireversibil traumatizată, prizonieră a trecutului în timp ce se străduie să dea impresia că nu trăieşte decît în prezent? Între cei care "au rămas" şi cei care "au fugit" toate punţile s-au rupt.

Primii îşi arogă monopolul suferinţei, se consideră, prin faptul că au continuat să trăiască sub regimul comunist, absolviţi de toate poltroneriile şi de toate compromisurile; ceilalţi sînt incapabili să ţină pasul în această competiţie a suferinţei, nu găsesc discursul adecvat, constată că propriile lor drame nu interesează pe nimeni. Regăsirea trecutului e iluzorie, memoria - într-un reflex de auto-apărare - a evacuat amintirile dezagreabile şi, oricum, e imposibil să reconstitui realitatea întrucît adevărul nu e decît - parafrază a celebrei formule bergsoniene - "du vraisemblable plaqué sur de l'oublié".

Ca în toate romanele lui Kundera, erotismul pare să reprezinte soluţia ieşirii din impas. Soluţie înşelătoare şi efemeră. Personajele se acuplează, în final, cu o desperare în acelaşi timp patetică şi grotescă. Furia erotică e o tentativă de exorcizare a singurătăţii şi a dezrădăcinării. Iar Ulise se întoarce în exil (dar n-ar fi mai potrivit să spunem: se întoarce din exil?) după cele cîteva ore de frenetică iubire cu o Penelopă căreia îi uitase pînă şi numele.