Noul premier turc, Binali Yildirim, şi-a preluat atribuţiile într-un moment de răscruce care plasează Turcia în mijlocul tuturor crizelor moderne. De la secularism şi militarism, Turcia a trecut, în numai 15 ani, la o politică internă şi externă marcată de populism, religie şi un naţionalism denumit „neo-otoman”. Iar noile linii de forţă ale Turciei îl au ca sursă şi coordonator pe actualul preşedinte Recep Tayyp Erdogan, acum însoţit pe scena politică de un premier care se anunţă a fi mai confortabil decît Ahmet Davutoglu, multă vreme un preferat al Occidentului pentru ţinuta sa moderat-diplomatică.

Demisia forţată a lui Davutoglu şi înlocuirea cu conservatorul Binali Yldirim, vechi prieten al preşedintelui, atît la şefia partidului de guvernămînt, AKP, cît şi în fruntea guvernului, este încă o mişcare politică din seria care, speră preşedintele Erdogan îi va aduce, lui şi Turciei, un sistem prezidenţial. Un sistem care este, de altfel, exercitat de facto şi mai are nevoie doar de confirmare legală. O confirmare care are toate şansele să apară pentru că, deşi AKP încă nu are majoritatea necesară pentru modificarea constituţiei, ea pare să fie pas cu pas forţată.

Cel mai recent, mai mulţi parlamentari de opoziţie din Partidul Democratic al Poporului au rămas, abuziv spun voci europene între care Angela Merkel, fără imunitate parlamentară şi pot fi urmăriţi în justiţie iar ulterior pot fi eliminaţi din Parlament. Etapa următoare ar fi alegeri pentru locurile parlamentare astfel eliberate, care, fără prea mari surprize, ar putea fi ocupate de AKP.

În acest peisaj apare o opoziţie neglijabilă, formată din partidul kurd proaspăt lovit de ridicări de imunităţi, din secularişti tot mai izolaţi şi de adepţii mişcării Gullen, care au devenit pentru preşedintele Erdogan din aliaţi, duşmani pe aceeaşi treaptă cu mişcarea armată a kurzilor, PKK.

Adepţii mişcării Gullen, o mişcare simplificat descrisă ca moderat islamică, cu influenţe sufite pacifiste şi mistice, sînt prezenţi în toate structurile sociale, administrative şi politice turce, dar în ultimii ani, în faţa reacţiilor de opoziţie la manevrele autoritare ale preşedintelui, ei au fost în mod constant vînaţi de aliaţii lui Erdogan.

În plină amuţire a vocilor dizidente, prin limitarea libertăţii presei şi de exprimare, singurele şanse de schimbare ar putea veni doar din cadrul AKP, unde mai există membri cu vederi moderate, dar aceştia sînt izolaţi, fără ambiţii revoluţionare iar demisia forţată a fostului premier Davutoglu, a transmis un mesaj clar celor care ar schiţa vreun gest contrar politicilor preşedintelui Erdogan.

Aşadar, fără o opoziţie reală, Erdogan şi AKP au toate şansele să domine încă multă vreme Turcia. Este o realitate care influenţează şi postura Turciei în NATO, în raport cu Uniunea Europeană, cu criza refugiaţilor, cu războiul civil sirian dar şi cu Rusia, cîtă vreme cele Ankara şi Moscova vor avea opinii diferite în ce priveşte regimul de la Damasc.

Combinaţia de religie, naţionalism şi populism, a puterii de la Ankara, face ca şi relaţiile cu Europa şi Statele Unite să fie dominate de neîncredere, de ambele părţi. De exemplu, în dosarul sirian, Turcia lui Erdogan nu ar spune deloc nu unui regim sirian pe formula islamului politic, în timp ce Europa şi Statele Unite resping ferm o Sirie altfel decît secularistă. În paralel, conform celor mai recente sondaje, turcii au tot mai puţină încredere în Bruxelles, mai ales din cauza întîrzierilor în procesul de aderare şi de ridicare a vizelor, dar şi pentru că UE pare să prefere securitatea şi nu apărarea valorilor democratice ca altădată.               

Neîncrederea turcilor în Europa şi Statele Unite creşte pe măsură ce cresc şi ameninţările de securitate de la graniţele ţării, plasată acum, exact în centrul celei mai aprinse regiuni a lumii. Siria vecină este în haos, Rusia aplică o agendă complet opusă Turciei şi în Marea Neagră şi în Siria, Iranul vecin are o atitudine cel puţin rece iar kurzii, eternii duşmani ai Turciei, au devenit pentru restul lumii bariera principală de care e nevoie pe teren în faţa teroriştilor de la Daesh, aşa-zisul Stat Islamic.

Cu toate aceste elemente la îndemînă, Preşedintele Erdogan are puterea de a convinge şi manevra spaimele naţionale, ceea ce îi face relativ imprevizibile mişcările de politică externă şi plasează Turcia în postura de aliat incomod în NATO şi de partener dificil de dialog cu UE.

Cel mai recent, preşedintele Erdogan a şocat cu ameninţări că Turcia va bloca Acordul cu UE privind refugiaţii, dacă nu primeşte ridicarea regimului de vize pînă pe 1 iunie. Iar ameninţarea a fost, bine plasată, chiar la încheierea Summitului Umanitar Mondial ONU de la Istanbul.

Carmen Gavrilă este redactor la Radio România.